- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

UN TRIUNGHI FILUSUFIC & LIVRESC: HEIDEGGER, HANNAH, HUSSERL

LOVE STORY CU HANNAH & MARTIN

Cartea (apărută şi ea la Editura HUMANI- TAS), care închide în sine corespondenţa lui Martin Heidegger cu Hannah Arendt, mai are cel puţin un personaj ilustru, Edmund Husserl. De curând, tot la Editura HUMANITAS, a apărut volumul I din Cercetări logice, Prolegomene la logica pură. Despre ambele cărţi, acum împreună.

„Ţi-am mai spus cândva, scrie Martin Heidegger – că mi se întâmplă să uit cât de greu trăiţi, voi, tinerii, în ziua de azi – ceea ce nu înseamnă că aş vrea să fiu con­siderat bătrân. însă epoca, mediul şi struc­tura generaţiei voastre vă împovărează viata încă de foarte devreme, astfel încât voi obosiţi mai uşor şi mai des, şi asta într-o epocă neavând nimic de oferit”. Are, într-adevăr, epoca de oferit ceva pen­tru studenţii lui Heidegger? Este deja începutul modernismului. Şi mai este chiar „la belle epoque”. Pas tres belle, potir Martin. Este şi epoca în care se naşte Constantin Noica, iar pentru Noica, indis­cutabil epoca a avut ceva de oferit. A fost trebnică. în ciuda faptului că a avut şi o aspră porţie de detenţie. însă Heidegger se referă, cumva, şi la ritmul timpurilor moderne. Nu mai puţin la timpul social. Dar, se ridică întrebarea, are, cu adevărat, ceva de oferit „epoca noastră”? Da, cea în care trăim. Nu cumva procesul de împovărare a tinerilor nu numai că a conti­nuat, dar s-a şi amplificat? „E o epocă, mai apucă să continue Heidegger, în care totul se perimează rapid, în care doar cei foarte puternici şi capabili să lucreze în tăcere se mai pot angaja în ceva adevărat, fără să atragă privirile şi fără prea mult tam-tam”.

Pledoaria sa se îndreaptă numai către forţa inte­rioară, consecinţă a încrederii liniştite: „Toate posibilităţile care ne sunt date azi se bazează doar pe eliberarea unor forte care sunt deja prezente. Iar aceste forte nu vin dinafară, ci simt eliberate din încrederea liniştită pe care o avem m noi înşine şi în alţii. îmi povesteai cât de mult vă lip­sesc vouă, tineri­lor, o viată şi un mod de a fi pe care să le trăiţi în comun şi cât de mult le căutaţi.” Ceea ce lipseşte este comunitatea.

DASEIN-UL Şl LUMEA ÎNCONJURĂTOARE

„însă faptul că un fenomen precum Dasein-ul este trăit de lumea lui încon­jurătoare, amăgindu-se doar că trăieşte el însuşi, lucrul acesta este pus în evidentă cu o asemenea măiestrie încât deocam­dată mă concentrez exclusiv asupra aces­tui aspect. Sunt un cititor foarte greoi şi, în plus, sunt foarte chinuit şi slăbit de cor­nul meu din frunte.” Sinea, trăită de lumea înconjurătoare. Şi jocul Mayei: atunci când nu ştim cine pe cine trăieşte. Ne trăieşte cornul din frunte? Agya Chackra? Sau noi trăim durerea? Suferinţa? Cine ne trăieşte? Agya, dure­rea, cornul inorogului cel cu un singur corn? Şi, deja, apare o distincţie occiden­tală: eu, şinele şi lumea înconjurătoare – cu care un gânditor metafizic, precum Guenon, probabil nu ar fi de acord. Către Hannah, Martin o şi spune, pe mai depar­te: „Viata ta va fi bogată şi nu va putea fi niciodată un eşec. Această credinţă valo­rează mai mult decât tot ceea ce reuşim să obţinem în viată prin simplele noastre performante.” Credinţa valorează mai mult decât performanta. Să fie o supra- performantă ea-însăşi?

SERIOZITATEA AUTENTICĂ Şl SERIOZITATEA FALSĂ

Tot Heidegger este cel care spune: „Teologia te-a acaparat cu totul. Nici nu e de mirare. Asta face parte din natura ei. Şi nu e neapărat semnul cel mai rău dacă ai ajuns să crezi că toată strădania de până acum a fost zadarnică. Rămâne doar între­barea dacă ti-ai dozat corect seriozitatea, ceea ce, desigur, este o artă. Poate că ar tre­bui, vrând să te apropii de cunoaştere, să mizezi mai mult pe entuziasm. însă asta nu înseamnă nici să te laşi în voia curiozităţii, nici să te mulţumeşti cu o asimilare superfi­cială, ci să rămâi pur şi simplu deschisă pentru tot ce înseamnă posibilitatea de a înţelege.” Şi adaugă: „Dacă mă uit la tinerii din ziua de azi, am mereu senzaţia unei închegări premature, senzaţia că îşi iau prea în serios seriozitatea lor. Nu au nimic din temeritatea pe care o aveam noi şi pe care continuăm s-o avem, ce-i drept, într-o formă modificată.” Nu este seriozitatea autentică. Ci e una falsă, născută „prin imitaţia a ceea ce este considerat îndeobşte ca serios”. Nu o seriozitate obţinută la capătul unei trăiri, a unei convingeri. Nu prin jubilaţie.

HUSSERL

Personaj important în viata şi, prin consecinţă, şi în corespondenta lui Heidegger, Edmund Husserl este obsedat de logica pură precum poeţii de poezia pură. Cum a ajuns el dedicat logicii & demer­sului aferetitl „…Deveneam, spune el, în Prefaţa la prima ediţie, tot mai conştient de faptul că logica timpurilor noastre nu se ridică la înălţimea ştiinţei actuale pe care este chemată să o clarifice”. în Introducere, el expune premisa: „O divergentă de opinii la fel de mare în legătură cu definiţia logicii, ca şi în privinţa tratării acestei ştiinţe.” Plastic, Husserl pune problema astfel: „Există o ştiinţă a numerelor, o ştiinţă a figurilor geo­metrice, una a regnului animal etc., însă nu există ştiinţe distincte despre numerele prime, trapeze, lei, nici despre toate astea luate împreună.” Edmund Husserl reia pro­blema şi de la o mai veche aserţiune a lui Inunanuel Kant: „în special cu privire la logică a formulat Kant celebra sentinţă, pe care ne-o însuşim şi noi aici: Nu avem o spori­re, ci o deformare a ştiinţelor atunci când facem ca graniţele lor să se întrepătrundă. Ceea ce defineşte condiţia ştiinţelor interdisciplinare, a materiilor de graniţă.

LLOSA: RATACIRILE UNEI FETE…

Am citit cu sufletul la gură cartea peruanului. Nu că nu mi-ar cădea în mână cărţi bune. Dar, uneori, se întâmplă ca, o vreme, să uiţi gustul artei. Nu al lite­raturii de bună calitate. Nu al filosofiei. Ci al artei adevărate, pur şi simplu. OK, dar dând peste Llosa (cartea mi-a făcut-o cadou un prieten apropiat, de ziua mea), plonjezi din nou în spaţiul fermecător al artei pure, ca heroina. Şi, de fapt, e singu­ra heroină pe care o gust: arta e singurul drog legal, oriunde & pretutindeni, amin & de-a pururi. Cartea e un fel de Madame Boimty, varianta Llosa. Personajul central, cel care pulsionează epicul, e unul femi­nin, forte, figură memorabilă. Micuţa Lily cunoaşte multe travestiuri peste vreme, de altfel, în spaniolă, volumul poartă chiar un nume sugestiv-.TRAVESURAS DE LA NINA MALA. Aşa se şi întâmplă: „fata rea”, nume sugestiv, ales dintru început, „traversează” epoci, stiluri, oraşe, mode, vârste. Dar rămâne, esenţială, fata rea. Iar băiatul, ca de basm, cel care şi narează, rămâne băiatul bun.

Rolurile sunt, astfel, distribuite. Editura HUMANITAS a dat lovitura: estetic, cartea mi se pare capabilă să concureze la una dintre cele mai bune cărţi apărute în româneşte, pe 2007 (deşi, în spaniolă, ea a apărut în 2006, traducerea noastră fiind executată, cu acurateţe, de Luminiţa Voina-Răut). Scrisă la un nivel aproape de impecabil, sigur, cu decoruri şi butaforii de carton (asumate), pentru că numai povestea de dragoste contează, una clar cu ochii întorşi spre ideal. Cu un conţinut sado- mazo, de telenovelă nu sud-americană, ci, mai degrabă, rusească, story-ul se ridică la artă, din contingent, prin intensitatea sentimentului. Prin sacrificiul aproape „religios” pe care personajul masculin îl face, aşa cum scriitorul se „sacrifică” pen­tru artă. Lily e muza, doar, Lilith, femeia dinaintea Evei, acea mala mujer, datorită căreia suferim noi influenta negativă a astrelor. Personajul masculin, cu un cara­ghios nume de Ricardito Somocurcio, este torturat efectiv de micuţa Lily, cu ardoa­rea cu care Dmitri Karamazov este chinuit de Gruşenka. Un roman de dragoste cu adevărat orbitor, dus până la incandes­centă.

De mult nu am mai citit o aseme­nea nebunie amoroasă, care să fie, până la capăt, acablantă: şi, semn al unei opere memorabile, confundarea lectorului cu personajele, distribuirea lui în roluri mas- culin-feminine, indignarea în fata unor scene este deplină. Llosa reînviază amo­rul, e drept, în forma lui desuetă, roman­tică, dar cu un parfum atât de puternic. Reţeta poate părea banală, dar nu este. O poveste de dragoste în Paris. Dar care, culmea, se reîncarcă, la Londra. Reloaded, again, in Japan. Şi care mai zvâcneşte, încă o dată, în Madrid. De fiecare dată, ea este „sub timp şi sub mode”. Sau, dimpotrivă, deasupra. De fiecare dată, apare un prie­ten care moare. Şi epocile se schimbă, aşa, precum decorurile din actele unei piese. Vremea hippiotilor.

Globalizarea în Ţara Soarelui Răsare. Cu parfum de curse hipi­ce, tipic englezeşti. Evident că decorul cel mai fastuos e Parisul, dar fiecare secvenţă din celelalte capitale seamănă cu o fiigă, un declic existenţial pentru cele două per­sonaje. Incompatibilitatea lor rămâne aceeaşi şi este dată de caracterul „imposi­bil” al fetei rele. Semnificativ, fiecare din­tre capitole poartă un nume care punc­tează povestea, aparent fără legătură cu ea – sau colateral. Micuţele chiliene se referă la „deghizajul” celor două surori adolescente. Luptătorul de gherilă e cu totul altceva, introduce în sceneta pariziană un personaj, Paul, care, mai târziu, va fi caracterizat în absentă. Pictor de cai în swinging London lansează în scenă un alt prieten al lui Ricardo, care îşi încheie exis­tenta la capătul „perioadei londoneze”. Tălmaciul de la Chateau Meguru, poate cel mai pasional (după cum anteriorul este „cel mai tragic”), parcurge o altă poveste de dragoste, pe acelaşi fundal nipon.

Copilul fără voce îşi găseşte în Yilal expre­sia perfectă pentru sufocarea îndrăgostitului care nu îşi poate împărtăşi iubirea. Arhimede, constructor de diguri, este chiar întâlnirea cu tatăl iubitei. Povestea începe să amestece tot mai multă mizerie, dramă şi strălucire, pe măsură ce avansează în fir epic şi al vâr­stei. Epilogul, Marcella în Lavapies, este coda tragediei, atinge cinelul dramei efec­tive. „Fata îndărătnică” moare aşa cum a trăit, vindecată doar (pe termen scurt) de boală. Ia năravul, cu ea, în mormânt. Iar „băiatul bun” ajunge, din tălmaci, autor.