Unde ne teleportăm?

Dicţionarele  nu  par  să ia  treaba   în  serios.  „DEX Online“ menţionează doar două  înţelesuri ale  verbului  a (se)  teleporta, unul figurativ şi rar folosit – „a se deplasa foarte repede; a apărea pe  neaşteptate”, celălalt argotic – „a transfera un  funcţionar de stat, pe căi oculte,  dintr-o slujbă într-alta”.

The  Free Dictionary  vorbeşte  sec  despre „transportul prin  dematerializare într-un punct şi rematerializare în altul”  şi despre „a mişca prin telekinezie”, ceea ce e şi restrictiv, şi discutabil. Dicţionarul de fizică Babylon ne trimite  şi el în paranormal: „a transporta o persoană  sau  obiect  prin  psihokinezie”. Nu  am găsit  nimic  despre  teleportare nici  în  ediţia românească a  Enciclopediei Britannica,  nici  în varianta ei  online,   nici  în  Larousse!  Abia  în Webster’s NewWorld Dictionary am dat  de câteva cuvinte: „Transportarea teoretică a materiei prin spaţiu prin convertirea ei în energie şi apoi reconvertirea la destinaţie”.

Wikipedia, în schimb,  e mult  mai  explicită, definind fenomenul drept un proces  de deplasare  a  unui obiect  dintr-un loc  în  altul,  mai mult  sau mai puţin instantaneu, fără ca obiectul  să parcurgă spaţiul dintre cele două poziţii”,   cu   precizarea  extrem  de   interesantă:

„Teoretic au fost inventate mai  multe  metode de  teleportare (teleportare cu găuri  în spaţiu-timp,  gaură de  vierme), dar  experimental au fost confirmate numai teleportarea cuantică și psihică”. De reţinut cuvintele „confirmate” şi „psihică”…

Şi totuşi,  teleportarea e funcţională de ceva vreme!

În  2002,  patru  cercetători australieni  au obţinut  teleportarea cuantică a unei raze laser. Un foton a fost scanat și proprietăţile sale cuantice  au  fost  copiate   pe  un  foton  de  schimb. Apoi,  fotonul iniţial  a  fost  recreat  în  alt  loc, dovedind astfel  teoria  lui  Einstein   legată  de „straniile acţiuni  la distanţă”.

În 2004, fizicienii de la Universitatea Innsbruck și de la Institutul Naţional de Standarde și Tehnologii au reuşit,  independent unii de alţii, să teleporteze ioni de calciu și beriliu.

Cel mai cunoscut  caz – niciodată convingător explicat  – este „Experimentul Philadelphia“, când  o întreagă navă  de război, distrugătorul „USS Eldridge“,  cu tot cu echipaj,  a dispărut brusc din apele oraşului Philadelphia pentru a apărea în Norfolk, la 600 km! Dar numai  pentru foarte scurt timp, căci după aceea a reapărut la „bază”!  O parte dintre marinari se evaporaseră (poate  chiar  la propriu!) fără urmă, alţii muriseră prin combustie spontană (!), restul erau năuci şi sufereau fizic cumplit – ceea ce ar „rima” cu ideea unei teleportări insuficient puse  la punct, deşi  se pare  că scopul iniţial al experimentului era  „doar“ invizibilitatea. Unii martori au declarat că l-au  văzut  în zonă  pe Albert Einstein, iar cu un an înainte  pe Nikolai Tesla…

 

În 2006, o echipă  de la Institutul Niels Bohr din cadrul Universităţii din Copenhaga a teleportat un obiect atomic  microscopic conţinând miliarde de  atomi  la distanţa de  jumătate de metru. Experimentele anterioare atingeau distanţe  de ordinul milimetrilor.

În 2007, un grup de cercetători australieni a făcut  să dispară o rază  de  5.000 de  particule dintr-un loc și să apară în altul.

În 2010, s-a trecut  de  la decimetri la kilometri:  chinezii  au anunţat că au reuşit  să teleporteze un foton  la 16 kilometri. Aceeaşi  echipă, de la Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie din  Shanghai, a anunţat recent  că a doborât acel record, teleportarea atingând 97 de  kilometri,  deasupra unui lac.

Să recapitulăm esenţialul: de la un foton la miliarde de atomi  şi de la milimetri la zeci de kilometri, în numai zece ani. Un start promiţător! Prima   întrebare care  se  impune este: ce urmează? Pentru a schiţa un răspuns, o scurtă  plonjare în istoria  mai veche.

Termenul „teleportare” a  fost  inventat la începutul secolului XX de către scriitorul american  Charles Fort,  care  susţinea că  astfel  se explică diferite fenomene paranormale. Ulterior, teleportarea – virtuală, pe atunci  – a înflorit  în literatura şi cinematografia SF, mai ales în forma  sa cea mai tentantă, teleportarea umană. Ne amintim cu toţii de felul simpatic în care  călătorii  de  pe Entreprise, în Star Trek, se „evaporau” de pe navă  pe o planetă şi invers. Din păcate,  există  (încă) numeroase obstacole, în primul rând referitoare la posibilitatea de a scana  integral un corp  de mari  dimensiuni. În plus, ce se întâmplă dacă în acest proces corpul (uman) iniţial  se  distruge sau  e  copiat  doar parţial? Şi, nu  în ultimul rând, copierea fizică asigură şi teleportarea minţii,  respectiv a sufletului?

 

Teleportarea cuantică poate fi „exactă“ – posibilă numai pentru fotoni şi atomi – sau „inexactă“, caz în care starea cuantică nu se păstrează, ci doar  se codifică informaţiie despre obiect şi se transmit aceste informaţii în alt loc, prin unde  radio sau altă metodă, obţinându-se practic o copie a obiectului original  într-un loc nou. De remarcat că,  pentru a explica fenomene nici azi foarte clare, încă  în Antichitate s-a apelat la conceptul de „bilocalizare“, presupunându-se aşadar că un corp poate ocupa  simultan două locuri diferite.

 

Se presupune însă că ar exista şi posibilitatea de teleportare fară procedura de scanare și recreare, prin  presupuse găuri în continuumul spaţiu-timp, ceea ce ar elimina  dificultăţile descrise mai sus. În această  variantă, nedestructivă, s-ar crea o copie nouă  a persoanei.

Ar  mai   fi  teleportarea dimensională,  care presupune  existenţa mai  multor Universuri, dar   această   versiune  nu   este   acceptată  de oamenii de știinţă,  care consideră (deocamdată!) că nu este posibilă mișcarea fizică a obiectelor între  diferite Universuri, chiar dacă  acestea există.

SF-ul mai propune, între altele, şi teleportarea  prin  gaură de vierme, cu  viteze  mai  mari decât cea a luminii, în vreme  ce teleportarea psihică, numită p-teleportare, s-ar realiza  cu ajutorul  forţei  mentale a unor  persoane dotate cu puteri paranormale.

Interesant este  că nici literatura religioasă nu exclude teleportarea, atribuind-o însă unor miracole  divine,  nu   oamenilor.  Relatări   ale unor  astfel  de  evenimente se pot  găsi  în islamism, iudaism sau în budismul tibetan.

Nu  puţine sunt  poveştile cu teleportări. În octombrie 1593 (!), soldatul Gil Perez  a apărut spontan în centrul oraşului Mexico City, într-o stare  confuză, îmbrăcat în uniforma regimentului  filipinez. El susţinea că, o secundă mai devreme, se afla la Manila,  în palatul guvernatorului, care tocmai  fusese  asasinat. Două  luni mai târziu, povestea lui s-a confirmat, iar unul dintre cei sosiţi din Filipine chiar l-a recunoscut pe Gil Perez.

A doua întrebare-cheie este: până  ajungem să ne teleportăm personal, la ce foloseşte mişcarea  asta?  Teleportarea, chiar  la  nivel  atomic, chiar „numai” prin  transmiterea informaţiilor, nu  şi a obiectului, este deosebit de utilă:  cum datele   teleportate  nu   călătoresc  fizic  prin spaţiul dintre două puncte, ele nu pot fi interceptate!  Închipuiţi-vă aşadar o comunicare la distanţă (telefon,  mail,  transfer de date,  transmisii video, orice) lipsit de riscul ca a doua zi să vă vedeţi mesajele personale devenite publice.

Ca  să  nu  mai  vorbim despre  comunicările instituţionale secrete.  Există, însă, în lumea  de azi, şi un alt tip de teleportare, devenit atât de banal  încât  nici  nu-l  mai  percepem ca atare: prin   doar   câteva   click-uri,   în  doar   câteva secunde, putem  ajunge   aproape oriunde în lume, ba încă aproape gratis.

Sigur,  televiziunea însăşi  a fost, de la bun început, „o poartă către  lume”,  prin  care poţi ajunge  instantaneu într-o sală de teatru sau de concert,  să ajungi  pe  plaja  din  Miami  sau  în zbor   deasupra  Marelui  Canion.  Dar   există două diferenţe esenţiale: oferta  televiziunilor este  limitată – chiar  când  ai zeci de  canale  la dispoziţie – şi, mai  ales,  ajungi  unde te duce canalul respectiv, la ora stabilită de el, nu unde şi când vrei tu. Internetul, în schimb,  îţi permite să mergi  oriunde vrei, în orice moment.

La început a fost vorba despre imagini şi filmuleţe răspândite  peste   tot  în  reţea   şi  care puteau să fie găsite  cu ajutorul unui motor  de căutare. De la un  moment încolo,  aceste  elemente   împrăştiate ici-colo  au  început să  fie selectate, grupate, organizate şi, în acelaşi timp, au început să acopere sistematic tot Pământul (şi nu  numai!),  în prezentări video  de tot mai bună  calitate  tehnică.

Primul pas  spectaculos a  fost  făcut  prin apariţia Google Earth, cu care te plimbi  oriunde pe glob, oferindu-ţi-se posibilitatea să vezi fiecare parte  din lume de la altitudinea unui satelit, a unui avion şi până la urmă de la înălţimea unei  clădiri.  Mai mult,  poţi  să „apleci” imaginea, astfel încât  să ai o vedere piezişă, ceea ce s-a dovedit esenţial în momentul în care programul a început să genereze imagini în trei dimensiuni.

Al doilea  moment istoric  – extinderea în spaţiu cosmic,  cu  Google Earth. De-acum, ne putem plimba printre stele,  ca şi când  am  fi într-o  navă  ca Enterprise („Engage!  Space,  the final frontier…”)

În  al  treilea  moment-cheie, ne-am   întors spre  suprafaţa propriei planete, dar  de  data asta la „firul  ierbii”,  cu Google Street, prin  care poţi  umbla la pas  pe Champs Elysées  sau  pe Bulevardul Paulista.

Ulterior, au  apărut mai  multe   asemenea aplicaţii, de pildă  cea pe care  o puteţi găsi  la această  adresă: http://showmystreet.com/. Bine, e drept, în toate  cazurile imaginile din România sunt  vechi de câţiva  ani, că n-o să ne scaneze  prea des plaiurile mioritice. Dar poate că e valabil  şi pentru ceilalţi.

În paralel cu dezvoltarea softurilor de prezentare generală în  imagini a  lumii  au  luat avânt alte  două fenomene: .pps-urile (Power Point  Show)  care  bântuie pe  mailuri – timid încă au început să apară şi imagini din România, nu prea  avem  noi timp  şi chef să ne arătăm ţara  – şi panoramele în 360 de grade, care îţi oferă o imagine continuă de jur împrejur, stânga-dreapta şi sus-jos,  adică  exact ceea ce ai vedea dacă te-ai afla în punctul respectiv. Curat teleportare! La început am dat peste astfel  de  prezentări pentru poziţii   stradale din marile  oraşe,  pe  urmă pentru interiorul unor mari  monumente şi de  curând am  găsit  aşa ceva pentru un magazin de dimensiuni modeste de pe bulevardul Ion Mihalache din Bucureşti!  Rotindu-ţi ochii poţi  vedea tot ceea ce se găseşte  în magazin pe cele trei nivele,  ba şi în exteriorul clădirii!

Nu   mai   rămâne  decât   să  deschidem  o bursă de pariuri: în cât timp vom avea acces la „teleportarea” şi călătoria virtuală prin locuinţele celor care doresc  să ne arate  casele sau palatele lor?

 

 

text Dana Isabelle Zarojanu

Tudor Călin Zarojanu

foto Octavian Tibăr şi arhivă

Taguri: nr. 7 / iulie 2012 Tweet

Sunday, July 15th, 2012 at 6:02 pm, ZOOM, RSS feed