S-a creat deja uniunea care îl va învinge pe marinarul politicii noastre. Rar am înregistrat un fiasco mai mare cu un om de stat. Traian Băsescu va fi înscris, în arhiva de aur, la rubrica „ratări grosolane”. Aproape din penalty.
Emil Boc era normal să plece cu mult mai devreme, întrebarea e: cine merită să vină în locul lui?
Uniunea care sapă scaunul lui Băsescu
Neîncrederea în actualul preşedinte ales (cu mari suspiciuni de fraudă, în al doilea mandat) a ajuns la cote astronomice. La minus 88%. Suntem curioşi până unde mai poate să coboare. Carevasăzică, 88% din populaţie nu mai are încredere în acest rechin de apă dulce al apelor politicii româneşti, care a ajuns să înoate pe Dâmboviţa: Instituţia Prezidenţială.
Şi, dacă tot e să facem dreptate cuiva, trebuie să spunem că am avut în Emil Constantinescu cel mai bun (şi cel mai fraier) preşedinte. Traian Băsescu nu mai are ce să ne propună. Ne-a propus destul. Trebuie să aşteptăm încă vreo trei ani. Până atunci, în locul scaunului prezidenţial de la Cotroceni, va fi, mai mult sau mai puţin, o „gaură neagră”.
O apariţie care vine, parcă, din epoca de piatră este toată povestea asta a lui Bercea Mondialul. Faptul că acum apar agresiuni, benzi video care le dovedesc (la distanţă de multe luni!), atacurile asupra oamenilor din presă care îşi asumă riscul de a se duce în Slatina pentru a relata, ne arată că Poliţia şi, în aceeaşi măsură, Justiţia nu erau străine de caz – şi nu sunt nici acum. Dimpotrivă, aveau un teanc/o droaie de dosare, în care interlopul era prezent. Sigur, organismele statului vor pretinde că au fost timorate de pretinsa prietenie dintre Mondial şi Mircea Băsescu, fratele Preşedintelui. De fapt, adevăratele motive ţin mai degrabă de laşitate, mită, neimplicare, lipsă de atitudine, crasă indolenţă civică.
Instituţiile chemate să facă ordine în cazul Bercea Mondialul, cu mult înainte ca Bercea să ajungă… mondial, au stat cu capul în nisip. Dacă ar fi intervenit, Bercea ar fi fost atât de mic încât nici nu se vedea, n-ar fi fost nici măcar… olimpic.
Revoluţiile „maure” au zguduit lumea arabă. Incredibil. Şi totuşi adevărat. Aproape ca în 1989. Egiptul, bunăoară, este de înţeles. Cine a fost acolo şi a văzut ştie că acolo era/ şi este multă mizerie. Nu ne mirăm, în concluzie, de revoluţia de la piramide.
Dar ne mirăm de revoluţiunile din Bahrain, unde s-a amânat până şi raliul. Acolo, în Emirate, în Yemen, unde ţâşnea din pământ norocul ţiţeiului în valuri, e greu de priceput de unde s-a acumulat atâta nemulţumire.
În Tunisia, lucrurile erau mai curând de aşteptat. Tunisia era un stat poliţienesc, o dictatură, dacă nu o semi-dictatură. Acolo, lucrurile trebuiau să se regleze. Nu este de mirare nici rebeliunea din Libia, unde Ghadaffi rămăsese la putere din vremuri imemoriale.
Şi ar mai fi încă un lucru de remarcat: că, peste tot, cei care ies în stradă, ajung să moară ori sunt şifonaţi în bătaie sunt tinerii. Şi foarte tineri: adolescenţi, aproape copii, semn că acolo unde copiii se ridică la luptă nu prea mai e nici o speranţă de mai bine.
Deocamdată, este numai o premisă. Dar a polarizat lucrurile. A împărţit PDL în mai multe secţiuni. Secţiunea „intransigenţilor”, care militează neaoş pentru schimbare îi are înăuntru pe senatorul Marius Necula şi eterna şi fascinanta Elena Udrea. Sunt şi unii care se arată nedumeriţi sau se opun, iar aici ar fi de inclus Theodor Stolojan, care se întreabă, pragmatic, CUI PRODEST? Restul, ca de obicei, tabere de nehotărâţi – sau pline de politicieni care tac mâlc, vrând să vadă cum se aşază apele.
Bercea Mondialul şi-a schimbat, aici, între Balcani şi Carpaţi, porecla în renume
Oricum, sacrificarea lui Emil Boc este foarte tardivă şi nu îl mai poate salva şi pe preşedintele Traian Băsescu. Sondajele şi anchetele de opinie consemnează prăbuşirea absolută a lui Emil Boc ca premier şi, deopotrivă, a încrederii în Preşedintele Băsescu şi în instituţia prezidenţială, pe ansamblu.
Sigur, discuţia poate fi dusă şi mai departe. Ce fel de premier s-ar cere în locul lui Emil Boc? Un tehnocrat. OK, dar atunci ar fi ca şi cum Partidul Democrat Liberal nu şi-ar mai asuma o prea mare răspundere în privinţa guvernării. Ar putea, la o adică, peste un an şi două-trei luni, atunci când vor fi localele – sau, mai târziu, la parlamentare şi prezidenţiale, să ridice din umeri: nu noi am guvernat. Au guvernat, mai cu seamă, competenţele tehnocrate, noi am fost doar… democraţi – şi am acceptat. Tehnocraţii sunt, deci, de vină.
Iar dacă viitorul premier s-ar profila din afara PDL, atunci aceeaşi ecuaţie s-ar putea reitera, chiar dacă ar fi un sofism. Singura soluţie „morală” este: un premier din interiorul PDL. Da, dar aici e întrebarea. Cine? Elena Udrea? Prea multe animozităţi strânse împotriva ei. Vasile Blaga? Şi pe el se pare că îl pândesc nişte dosare la cotitură. Şi atunci? Theodor Stolojan, eternul plângăcios? Nici nu poate fi vorba. Din această dificultate, PDL nu prea pare să iasă. În nici un caz cu uşurinţă.
