Trăim în era inovaţiei şi a redefinirii barierelor, fie că este vorba despre tehnologii conexe (sau nu!) ori despre concepte fundamentale. Ori despre genuri muzicale total opuse. Aşa că nu mai este o surpriză pentru nimeni să-i asculte pe marii clasici ai muzicii simfonice, în interpretări moderne: Bach în ritm de rock’n’ roll, sau Schumann, transpus într-un tango lasciv. Pe de o parte, publicul larg e fericit, pentru că i se oferă o variantă mai accesibilă a muzicii „grele“, pe de altă parte criticii sunt oripilaţi. Există însă şi artişti care fac fericită pe toată lumea. Iar Uri Caine este printre primii pe lista „albă“.
Uri Caine este pianistul care i-a redefinit pe Bach, Beethoven, Mahler şi Schumann, prin partituri de jazz tradiţional sau fusion. A umplut la refuz sălile de concerte ale lumii, i-a entuziasmat pe cei mai cârcotaşi critici muzicali şi a creat un nou gen muzical, de graniţă, într-un gest deopotrivă pios şi rebel faţă de marii clasici. Numit de The New York Times „poliglot – având jazz-ul drept limbă maternă, dar fluent în multe alte limbaje muzicale“, Caine este vizibil influenţat de muzica lui Bach, ca stil şi sonoritate, preluând şi acelaşi tip de sursă de inspiraţie: dansurile vremii. Bach a introdus prelucrări după dansurile naţionale ale timpului său, iar Caine aduce în proiectele sale tango-ul, mambo, şi alte ritmuri latino.
Născut în Philadelphia, Caine a început să studieze pianul la şapte ani. Cinci ani mai târziu ia primele lecţii de jazz cu pianistul Bernard Pfeiffer, care îl obligă să exerseze mult pe partiturile lui Bach şi Chopin, pentru a-şi perfecţiona tehnica. A cântat în formaţii conduse de Philly Joe Jones, Hank Mobley, Johnny Coles, Mickey Roker, Odean Pope, Jymmie Merritt, Bootsie Barnes şi Grover Washington. Student la Universitatea din Pennsylvania, îi are ca profesori de compoziţie pe George Rochberg şi pe George Crumb. Îşi câştigă în acest timp banii de buzunar acompaniind corul universităţii şi cântând nopţile în cluburile de jazz. După absolvire urmează o perioadă dedicată integral jazz-ului, în Philadelphia, după care se mută în New York, unde înregistrează 16 albume cu aranjamente de jazz după Mahler, Wagner, Bach, Schumann, Beethoven, dar având şi compoziţii proprii. Proiectele sale clasice, prezentate mai întâi la New York, i-au adus ulterior invitaţia de a participa la marile festivaluri muzicale de la Salzburg, Lucerna, München, Bienala de la Veneţia, Holland Festival, Israel Festival, IRCAM, Great Performers de la Lincoln Center, dar şi la The North Sea Jazz Festival, Montreal Jazz Festival, Monterey Jazz Festival, JVC Festival, San Sebastian Jazz Festival, Vittoria Jazz Festival, Newport Jazz Festival.
Contribuţia lui Uri Caine la îmbogăţirea spaţiului muzical postmodernist capătă recunoaşterea marilor centre muzicale ale lumii, printre care Vienna Volksoper, The Seattle Chamber Players, Relache, The Beaux Arts Trio, the Basel Chamber Orchestra şi Concerto Köln. În 2002, The Pennsylvania Ballet pune în scenă transcripţia sa după „Variaţiunile Goldberg“ de Bach, în coregrafia lui Val Caniparoli. În 2003 este numit directorul Bienalei Muzicale de la Veneţia, unde a avut loc şi premiera operei sale celei mai recente opere ale sale, Sindromul Othello. A interpretat Variaţiunile Diabelli ale lui Beethoven, în versiunea sa de jazz, împreună cu orchestrele din Cleveland, Moscova, CBC Orchestra din Canada şi Swedish Chamber Orchestra. Din 2006 este compozitorul Orchestrei de Cameră din Los Angeles, alături de care a interpretat, în acelaşi an, în premieră, propria sa compoziţie, Concertul pentru două piane şi orchestră de cameră.
Nelipsit de la cele mai importante festivaluri de jazz, Caine este în egală măsură solicitat să participe şi la manifestările de referinţă pentru muzica simfonică. Pentru că, aşa cum îl elogia Jeremy Eichler în The New York Times, „Caine are talentul de a vedea legături acolo unde alţii văd numai distanţe“.
foto Robert Lewis, Jos Knaepen
şi arhiva Artexim