O localitate ciudată. Pe roți. Apare primăvara, prin aprilie, după ultima ninsoare. Hocus, pocus și… dispare toamna, prin septembrie, după prima brumă. Să tot aibă în jur de 150 de locuitori. Modești, cumsecade, civilizați. Mai puțin nea Mitică și ai lui. Ăștia răstoarnă tomberoane, caută prin gunoaie, sparg locuințe, fură mâncare. Dacă vrei să stai pe Valea Cerbului, lângă Bușteni, n-ai decât să-ți asumi și distracția asta. Deși a fost în zonă și e plină de idei „strălucite“, Elena Udrea nu a înființat, încă, un departament unde poți să reclami urșii!
Încă e bine. Românii nu au ajuns la fundul sacului de… idei. Împotriva crizei, a sărăciei, a disperării de zi cu zi. Și uite-așa mai apare câte-o fugă, dar nu de Bach. Ci de creșterea prețurilor, via TVA. De îmbâcseala din marile orașe, în general, și din cutiile de chibrituri, numite blocuri, în special. De televizoare cu băsești, diaconești și alte intenții criminale. În direct și la ore de vârf. Varianta Valea Cerbului chiar te rupe de toate astea. Îți încarci jumătate de casă, de la lingură la cățel, în rulotă și mașină. Și o tai înspre Caraiman. Dar nu înainte de-a te debranșa de la toate costurile curente: întreținere, telefon, cablu, apă, lumină. O economie de cinci luni, aplicată pensiilor mai mult sau mai puțin amărâte, e de-a dreptul mană cerească. Apoi mai vin și alte avantaje: stai la aer curat, în natură, mănânci mai sănătos, nu mai ai nici o taină cu stresul și schizofrenia socială din lumea de asfalt. Oamenii spun că, în aceste condiții, nu mai iau nici medicamente cu polonicul. Unii vorbesc chiar de vindecări miraculoase.
Cam asta ar fi jumătatea plină a paharului în comunitatea de rulotiști de pe Valea Cerbului. Cealaltă jumătate o vom vedea – sau doar o vom bănui – la fața locului.
În Bușteni, căutăm un indicator spre Cabana Gura Diham. Iată-l, o luăm la stânga. Pe o vale plină de clădiri în construcție, mai mult sau mai puțin abandonate, și de pensiuni cu eticheta De vânzare. Prietenii știu de ce! Chiar și subiectul acestui reportaj este o dovadă. Oamenii stau în corturi și în rulote, aproape o jumătate de an, într-o zonă cu peste 200 de locații turistice (hoteluri, cabane, pensiuni). Păi, ăsta-i brand-ul de țară, domnilor, dacă tot aveați de gând să vă maimuțăriți la Shanghai! Și ieșeam mult mai ieftin decât cu frunza aia… tăiată la câini!
Mă rog, mai bine să admirăm peisajul. Pădure, pârâu, stânci. Căruță, mașină de colectat gunoiul, tomberoane răsturnate, toaletă ecologică. O barieră de care cică nu treci decât dacă achiți taxa de campare de 10 roni pe zi. Ei, așa, de impresie artistică. Altfel, nu-i nimeni în jur. Ici un cort, colo un grătar, din loc în loc câte o rulotă. După vreo patru-cinci kilometri, surpriză, dăm peste o mare aglomerare urbană. Să tot fie vreo 60 de rulote, cu mașinile și corturile aferente. Așezate frumos, pe străzi perpendiculare pe șosea, până la marginea apei și a pădurii. Cu vedere la crucea de pe Caraiman, dacă nu e ceață. Oprim în centrul civic, dacă e s-o luăm așa. Vânzătorul de la chioșcul cu de toate, chiar și terasă, de o bere și de-o cafea, ne îndrumă spre nucleul dur al așezării: „Ăia de vin pe zăpadă și pleacă tot pe ea, toamna, târziu. Mergeți mai înainte, pe dreapta”. Femeile deja se uită la noi cam ciudat. De după oalele în care fierbe ciorba, dintre rufele întinse la uscat sau printre andrelele ajunse la jumătate de pulovăr. Bărbații, mai indiferenți, își continuă căratul apei, în bidoane, sau jocul de table. Cu o atitudine de genul hai, sictir, încă niște străini! În fine, copiii chiar nu ne observă, sunt mult prea ocupați cu bicicletele și cu mingea. După binețe, împărțit reviste și câteva conversații de politețe, comunitatea se împarte în două: unii vor să stea la taclale cu niște ziariști, alții nici să n-audă. Sigur că nu intrăm peste oameni împotriva voinței lor. Mai ales că aproape fiecare gospodărie e împrejmuită cu un gard improvizat, din sfori, și decorat cu puzderie de cutii goale, de bere, în speranța că zdrăngănitul lor ține la distanță ursul. Dar, totuși, de unde reținerea asta? Ne lămurește Eugeniu Georgescu, un fel de autoritate neoficială a locului. Un statut dat de vârstă, aproape 80 de ani, dar și de faptul că vine aici de prin 1990: „Păi, se feresc, doamnă, ca să nu scrieți că un fost colonel de securitate a ajuns să doarmă în rulotă, pe băutură, cum s-a mai întâmplat. Sau că domnul profesor universitar n-are bani de concediu și vine în pădure. Și nici preotul din Ciolpani nu-și dorește să-l fotografiați în pantaloni scurți și să-l dați așa la ziar. Au și oamenii un fel de rezervă a lor, lăsați-i în ea, că vă povestește tata tot ce vreți să știți. Eu n-am nimic de ascuns!”
Da, e un personaj nea Georgescu. A lucrat în justiția militară, 50 de ani. I-au plăcut, la viața lui, femeile, fotografiile, mașinile și munții. S-o luăm în ordine. A fost căsătorit, vreo 12 ani, dar soția i-a murit. După aceea, fără acte, de câte ori a fost să fie. Acum are o prietenă de 75 de ani, Victorița, rămasă în București, că-i bolnavă. „Ia, zi, guriță!”, îl auzi vorbind, la telefon, de câteva ori pe zi. Și cu pozele e pasiune grea, are și acum laboratorul foto acasă. Vacanțe, nunți, botezuri și alte cumetrii. Dar a lăsat-o mai moale, în ultimii ani, că au venit ăștia cu digitale, nu tocmai pe gustul lui. De mașină, ce să zicem, e a zecea. Nu vă așteptați la un bolid, dintr-o pensie de 1.500 de roni. Un Logan roșu, frumos și, mai ales, bun de tras pe Valea Cerbului. Și uite-așa am ajuns la vacanța de cinci luni, cel mai frumos amănunt din viața domnului Georgescu: „Mi-a plăcut muntele de când mă știu, am călărit toți retezații, cu un cort din ăla mic. Aici, așa, vin de vreo 20 de ani, dintre care 15 exact în locul ăsta, ca și când ar fi proprietate. Dacă ajunge cineva înaintea mea, mi-l ține ocupat. De vreo patru ani am rulotă, confortul e mai mare. Uitați-vă, pat dublu, care se strânge și se face masă, încă un pat simplu, de musafiri, dulap, frigider, căldură, butelie, wc ecologic, sticle și borcane pentru suc de roșii, dulceață, vișinată, zacuscă. Da, toate le fac aici. Numai baie nu am, da’ pentru asta mă duc la niște cunoștințe, în Bușteni, sau la cabană. În rest, natură, mâncare sănătoasă, parcă și piața e mai bună, gătim de toate. Ne cunoaștem între noi, ne ajutăm și văd că suntem din ce în ce mai mulți. Or, asta spune ceva! Dacă vreți punem și de-o petrecere, că eu mă ocup și cu asta. Dau adunarea, luăm de-ale gurii, întind masa. La mine în hol încap 12 persoane numai pe scaune. Un dans, o palincă și… ducă-se pe pustii! Criza, necazurile, colesterolul, politica…”
Spre orele prânzului, localitatea de rulote e învăluită în miresme îmbietoare. Gospodinele gătesc ca și acasă, că nimeni n-are bani s-o țină în grătare. După miros, am ghicit și câteva meniuri: pește prăjit, ardei umpluți, mâncare de fasole verde. Vasilica Badea se împarte între oala cu ciorbă de văcuță și ligheanul în care spală rufe. E fericită, nevoie mare, că i-a venit și nepotul, Andrei, o mogâldeață de doar un an și șase luni. Sigur că a mai fost aici, cu părinții. Se pare că vacanța în Valea Cerbului a devenit un pont bun de dat mai departe: „La un an de la căsătorie, le-am făcut cadou copiilor o rulotă. Credeți-mă că e un dar foarte bun pentru vremurile astea. Poți să-ți faci un concediu frumos, sănătos și cu bani puțini. Ideea asta a prins și la tineri, să știți, mulți își lasă rulotele aici și vin doar în week-end și în concediu. Nu se fură, nu dispare nimic, suntem oameni civilizați. Noi venim de vreo zece ani, chiar ne folosește. Avem de toate în rulotă, inclusiv baie. Și nici nu a costat o avere, 1.500 de euro, din târg, din București. Merită fiecare bănuț, că de atunci facem economii în fiecare vară: nu mai plătim cheltuieli la bloc, medicamentele le reducem la jumătate, piața din Bușteni e destul de rezonabilă. Altfel, creșterea prețurilor chiar se simte, mai ales la pensia mea, de 900 de roni, ca fostă asistentă medicală. Bineînțeles că îmi ajut vecinii, dacă e vreo problemă de sănătate. Am tensiometru, vin la mine ca la cabinet. De vreo trei ori am chemat Salvarea, pentru o indigestie, un accident și o colică biliară, și au fost foarte prompți. În rest, chiar nu sunt probleme. Avem și spectacol, în fiecare seară, după nouă. Ne strângem câteva femei și mergem în plimbare, să vedem urșii. Pe nea Mitică și ai lui. Dacă-i lași în voia lor, să cotrobăie prin tomberoane, nici nu te bagă în seamă”.
Toți localnicii ne spun că aerul de aici, încărcat cu ozon de brad, e sănătate pe pâine. Că de asta se simt mai în putere, iau medicamente mai puține, spre deloc. Au și exemple de însănătoșire, ba chiar și de vindecare miraculoasă. Cel puțin așa susține Elena Pădure, tanti Nuți, pentru cunoscuți: „Când am venit, în aprilie, din Popești-Leordeni, soțul meu era o legumă. A făcut un accident vascular, cu pareză facială. Plus diabet, tensiune și toate cele. Acum e incomparabil mai bine, se mișcă, iese pe-afară, a renunțat și la cadru. Își mai ia doar un băț, așa, pentru siguranță. Îi gătesc la regim, fără prăjeli, fără grăsimi. Am lucrat amândoi la Danubiana, n-avem cine știe ce pensii, plus că ne seacă tratamentele. Dar, de ce să zic, încă mă descurc, sunt o femeie economă, nu stau în fripturi și în grătare. Avem de toate, de la baie până la panou solar pentru lumină. Chiar și cuptor, la un aragaz. Că vin și copiii, la sfârșit de săptămână și în concediu. Fata din Italia a fost și ea, m-a sunat din vamă, că, mamă, vreau sarmale și cozonaci. I-am făcut. Și ce mai bunătăți au ieșit!”
Sigur că am vrut să mergem și la Primăria orașului Bușteni, dar, din întâmplare, a venit un reprezentant al ei la noi. Florin Stan, administratorul zonei turistice Valea Cerbului, ne asigură că aici e o comunitate foarte civilizată: „Chiar nu sunt probleme, eu trec zilnic, lumea e mulțumită. Și de condiții, că am făcut o cișmea cu apă potabilă, am pus niște becuri, toalete ecologice și tomberoane de gunoi, și de prețuri, așa, ca pentru pensionari. Să-și permită și ei o vacanță, cu toată criza. Veteranii plătesc 40 de roni pe lună, ceilalți 10 pe zi. Și ne mai înțelegem, le mai dăm niște zile cadou, n-o să tragem pielea de pe ei. Cei mai mulți sunt din București și Ploiești, apoi mai vin din Constanța, Buzău, cam de peste tot. E viață grea la oraș, mai ales pentru pensionari, măcar un aer curat să-și permită și ei!”
După două zile de stat între rulotiști, m-am molipsit, așa, de un fel de resemnare mioritică. Și de-o fi să ne taie ăștia de tot, din salarii, din pensii, din viață, ne-om debranșa de la oraș și-om fugi în munți. Valea Cerbului este, iată, o variantă. Oare?
foto Octavian Tibăr
