Ultima dată văzusem delfini în Vamă. Ce spectacol! La răsărit, vreo 10 exemplare, dantelând apa în jurul epavei, de parcă ar fi invitat-o la vals. A fost pentru ultima oară…
N-am mai fost de şapte ani în Vama Veche, aşa că n-am fost contaminat de valurile de schimbare trâmbiţate, văd proaspăt locul. Poate şi datorită dorului, Vama îmi intră direct în stomac, ca o senzaţie caldă (vorba unei prietene, care îmi spune că am început să am fluturi în pantaloni – era noapte şi stăteam fix sub un stâlp luminat în jurul căruia roteau zeci de gâze – din această cauză fluturi în pantaloni). Da, au apărut hoteluri, construcţii noi. Zona turistică s-a extins, comersanţii mirosind potenţialul locului, spectacolul arhitectural şi uman e divers. Manelişti? Nu-mi dau prea bine seama, poate după atitudine – văd ceva burţi revărsate şi lanţuri cât să remorchezi o epavă. Apropo de faimoasa epavă a Vămii, s-a scufundat, doar un metru de catarg care iese din valurile mării mai amintind de vaporul emblemă al staţiunii, de parcă ne-ar arăta – semn al revoltei împotriva tuturor celor care au ajuns aici cu prejudecăţile la ei – degetul din mijloc. Prefer aşa, decât să mă gândesc la ciotul de catarg ca gestul unui muribund. Nu, Vama n-a murit.
Vama Veche (denumirea veche: Ilanlâc) este un sat în partea de sud a judeţului Constanţa, în Podișul Negru Vodă. Aparţine administrativ de comuna Limanu. Este amplasat pe malul Mării Negre, aproape de graniţa cu Bulgaria. La recensământul din 2002 avea o populaţie de 178 locuitori.
De regulă, pleci din Bucureşti ca să ajungi la mare la răsărit. Oricând ai ajunge, dacă nu vezi răsăritul, înseamnă că n-ai trăit pachetul complet. Soarele ţâşneşte de după linia orizontului scăldând în baia sa fierbinte toate reziduurile orgiatice ale nopţii, iar epifania răsăritului te loveşte pur şi simplu în moalele capului. E ca o purificare. Nu-ţi trebuie vreun talent să observi acest ritual al abluţiunii în mare. Vamaioţii se dislocă din cluburi ca nişte gheţari gata să se topească. Unii sunt înecaţi deja, în alcool, beţi cleşte. Spectacolul va fi cu atât mai extatic, sau nu va mai fi deloc. O tipă de vreo 20 de ani a capitulat de la cât le-a gâlgâit, căzând la datorie pe plajă. Soarele răsare măturându-i frumosul chip, imobil. A rămas într-o poziţie uşor nefirească, fix între trotuar şi plajă (încurcând grupurile lăbărţate de petrecăreţi), cu un deget la gură, ca şi cum ar cere să nu fie deranjată. Dar somnul e adânc. Nici un zgomot nu-i atrage atenţia, iar ea doarme, doarme… Oamenii trec pe lângă ea, cei mai mulţi nebăgând-o în seamă. Unul o vede şi se îngrijorează o secundă, altul râde şi îi trage o palmă la fund. „Tu, pisi!”. Pisi nu are reacţie.
După toate câte se întâmplă în timpul nopţii, răsăritul te face să priveşti orizontul cu o naivitate proaspătă, de copil. Decojind cerul de umbrele nopţii, soarele scoate din miezul său de portocală primele semne ale zilei. Iată barca pescarilor de la cherhana îndreptându-se în larg, pregătită să tragă peştele din năvoadele ţarcului. Şi încă una, două, trei, în depărtarea mării – ca nişte puncte puse de un pictor zgârcit pe o pânză. Un tablou care se repetă zilnic pe linia orizontului rozaliu.
Vama Veche e ca un clocot în care ai impresia că totul dă pe dinafară. Turiştii sunt ca nişte afluenţi ce bolborosesc haotic în toate direcţiile, înghiţind fiecare centimetru de staţiune până la eliberarea în valurile mării. E o energie care-ţi ţiuie în urechi în orice clipă, pentru că Vama e străbătută doar de câteva artere şi are o plajă care se întinde pe o distanţă de aproximativ un kilometru, prea mică la cât popor dă buzna la distracţie. Timpul se opreşte în loc doar pentru localnici. Nea Ion – care n-are încă 50 de ani, dar aşa-i place să i se spună, asigurându-şi respectul cuvenit prin apelativul „nea” –, primeşte în gazdă zeci de turişti pe timpul verii. Oameni care vin şi pleacă, lăsându-l în final precum catargul epavei, înfipt în pământul unde a văzut lumina zilei, pe care probabil nu-l va părăsi niciodată. Nostalgia vamaiotului autentic are alt fir lăuntric, dar nu e diferită de cea a memoriei oricărei comunităţi. Filonul e dictat de scop, de activităţile practice ale întreprinzătorului. Şi n-o duce deloc rău, dacă e să-i iau la numărat camerele. După două pahare, agro-turistul de azi îşi aduce aminte cum era pe timpul comunismului, când angajat pe noul şantier naval de la Mangalia câştiga… „Cât crezi?”… iar eu bâjbâi, spre satisfacţia lui: „2.000?” „Ntz!” „4.000… 6.000…” „Ntz!” „10.000?!” „20.000, domnule!”. Aşa că nu mă mir prea tare să-l văd într-o seară cu nevasta la plimbare, evadând din decorul Vamei sus pe faleză, deasupra cherhanalei, deasupra talmeş-balmeşului din interior. Aproape că se ruşinează că-l surprind gătit, asta însemnând un tricou cu „muşchi”, fără mâneci, şi fără faimoasa lui pălărie de cowboy, cu părul pieptănat acum, à la Banderas, pe spate. Adevărat, viaţa e în altă parte pentru fiecare dintre noi.
Din Vamă mai pleci doar când ţi se termină banii, e regula nescrisă. Asta dacă vii cu buget de acasă. Altfel trebuie să ai „stil” ca să supravieţuieşti zilelor la scăldat, când după atâta apă încep să-ţi chiorăie broaştele în burtă. O fac nişte tipi, băieţi şi fete – rockeri, potrivit aparenţelor vestimentare – ţoale de piele, piercinguri, tatuaje. Stilul e că vânează privirile trecătorilor, iar odată laţul pus, îl strâng în jurul tău: „Dă-mi şi mie un leu”. Şi nu numai. Într-o zi, una dintre tipe intră în curte la nea Ion şi verifică cu dezinvoltură portbagajul unei maşini. Nu-i maşina ei, evident. Mă vede, îmi zâmbeşte. Îi zâmbesc şi eu, cu părere de rău. Asta e, poate va avea mai mult noroc în alte curţi, cu alte maşini. Totuşi, cred, e greşit să te gândeşti la ei ca la nişte cerşetori sadea, în Vamă statutele îşi pierd accentele obişnuite. Amestecate în malaxorul libertăţilor inhibate la oraş, aici, rolurile se pot inversa, gata să facă oricând din copiii frustraţi ai staţiunii nişte Gavroche ţinând steagul sus, folosindu-l ca armă, dacă e cazul. Doar originile revoltei sunt diferite: nu despre inegalităţile sociale e vorba, ci despre inegalităţile dorinţei. Când a dori înseamnă a fi – acesta e spiritul de la Vama Veche. De altfel, alături de nudişti, rockerii sunt printre primii care au ocupat la începuturi Vama, aşa că nu-i exclus să funcţioneze aici şi un spirit vindicativ. Unul dintre tipi e ispitit de bucata din farfuria unui ardelean îmbujorat de cât mănâncă cu poftă. Acesta îl respinge ferm, dar molcom. „Du-te… mă… de aici. La mun-că!” Şi, ca într-un meci de total combat, rockerul îi susţine privirea mai multe secunde, îl priveşte ironic. Ardeleanul lasă privirea în jos, dar nu cedează îmbucătura.
Apoi rockerul îi râde scurt în nas şi continuă: „Nu mi-o dai, nu? Nu??”
Vama Veche era cunoscută până la sfârșitul anilor 1990 ca fiind un mic sat de pescari, cu o plajă puţin frecventată de către turiști, fiind preferată îndeosebi de către nudiști. În ultimii 10 ani, însă, datorită muzicii promovate de formaţia Vama Veche, localitatea a cunoscut un aflux puternic de turiști, schimbându-și complet vechea înfăţișare prin apariţia de construcţii și spaţii comerciale noi.
Chiar şi poliţiştii şi jandarmii de rond pe plajă îşi pierd din consistenţa oficială. Încorsetaţi în uniformele lor pe care strălucesc tinichelele, vântul şi apa sărată a mării le-a pătruns în suflet şi lor, contaminându-i. Uite-l pe unul cu o privire care se vrea de gheaţă, restabilind ordinea şi liniştea publică în direcţia unei ispite înfierbântate pe plajă. Ce contează că s-a împiedicat şi i-au sărit ochelarii replică RayBan de pe ochi, e tot timpul un subaltern de vină pentru toate. Părul gelat, adunat din lateral spre creştet în vârful capului – imagine pardonabilă pentru civilii fashion victim –, îi trădează apucăturile de golan al Vămii, dându-i de gol falsele şi oficialele intenţii. Sau razia jandarmilor care scanează plaja de nudişti de pe un dâmb, din jurul unei dube. Scrupulos cu fişa postului, un jandarm veghează cu binoclul la buzunarele oamenilor cinstiţi. Roteşte binoclul prin aer vreo 10 minute, până când îi înţepeneşte mâna pe un punct fix. Vreun hoţ, ceva? Nu. Şi nu-i nici reumatismul, ci doar posteriorul unei nudiste. Însă nu ştii niciodată unde se ascunde infractorul, nu-i aşa? – îmi aduc eu aminte seria filmelor cu jandarmi a lui Louis de Funès.
Printre cei care văd în descoperirea corpului actul întâi al naturii umane, e loc şi de plăcere interzisă. Doi inşi tranzitează plaja de nudişti, cu privirile flămânde, piezişe. O blondă cu un corp de nimfă s-a întins la soare să se binecuvânteze, dar nu primeşte numai lumină, ci şi umbrele ocheadelor celor doi. S-au oprit amândoi, goi şi penibili, înghiţind în sec şi lubrifiindu-şi gâtlejurile cu o sticlă de Cola, pe care şi-o paseză unul altuia, când tipa se întoarce de pe o parte pe alta. Nici o problemă, nu-i bagă în seamă, echilibrul acestei forma mentis nu e tulburat de acidul libidoului, cel mult, atâta Cola să-i fi stricat la burtă pe cei doi.
Nudismul e o normalitate atît de puternică în Vamă, încât face aberantă normalitatea noastră cotidiană. E firesc să vezi doi părinţi jucându-se în apă cu copilul lor, fluturându-şi nuditatea asumat, cu naturaleţe. Şi, retrospectiv, că e funny să vezi copii în fundul gol, lăsaţi aşa pe plajă de către părinţii lor. Funny pentru părinţi. Are cineva, ceva de ascuns? Intrăm în zona tabuurilor, a educaţiei despre propriul corp care se face încă cu mâna dup-o ureche la români.
Zona nudiştilor e împânzită de corturi. Îşi fac veacul – cât ţine vara uneori – oameni cu această filosofie simplă de viaţă. Bunul sălbatic – aşa cum l-a făcut maică-sa –, golindu-se de practicile civilizaţiei, pentru un trai cât mai simplu. Perechi sau familii, cu căţel şi purcel (un tip a venit în Vamă cu patru buldogi, care au propriul ţarc, şi le dă o atenţie de parcă patrupedele l-ar fi adus pe el la mare), cu un cort deauspra capului noaptea şi o umbrelă împotriva arşiţei din timpul zilei. Mănâncă, beau, dorm, stau la plajă, înoată, fac dragoste. S-au bronzat frumos şi s-a strâns atâta căldură în ei, că a iradiat şi zona sufletească. Sub o foaie de cort, o familie compusă din soţ, soţie, fetiţă şi bunică tocmai au terminat masa. El se duce şi clăteşte castronul de salată în mare, apoi revine sub foaia de cort. Îşi fac digestia moţăind unii în alţii, el rezemat de soţie, fetiţa, cu capul în poala tatălui. Bunica e din decorul clasic, un pic mai departe. Nimic nu se pierde, ci doar se îmbogăţeşte.
Noaptea, acrobaţiile cu focul, lampioanele lansate în aer, dansul, beţia şi sexul produc o incandescenţă echivalentă energiei solare din timpul zilei pe feliile de plajă însufleţite ale Vămii, fie că locurile de pierzanie se numesc Stuf, Expirat, Molotov. Iar Luna, principiu feminin al dragostei, le guvernează pe toate. „Salut! Ce mai faci?” – o întreb pe o tipă care-şi face zilele la Molotov şi pe care am cunoscut-o în urmă cu vreo două zile. E mai tot timpul zen, cu berea-n mână şi cu o pereche de ochelari în spatele cărora îşi ascunde probabil cearcănele de nesomn. „Eu? Ce să fac? Şi azi sunt tot îndrăgostită.”
Luna luminează o fâşie de mare, înaintând spre plajă, muşcând din ea, dintr-un chip de la capătul culoarului. O prietenă a ajuns azi în Vamă, pentru două zile. Vrea să uite complet de Bucureşti, să-şi deschidă toate supapele, să se distreze. Altceva nu contează. Acum priveşte în direcţia lunii, pare că o invocă. „O, lună! Blândă-i raza ta de soare. A fetei faţă mi-o înfăţişează” – spune Fundulea, jucând gros rolul lui Pyram, în faimoasa scenă a meşterilor din Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare. În Vamă, visele nu trebuie să fie niciodată prea complicate. Arderile sunt simple, trebuie deblocaţi doar polipii, să laşi fantezia să circule. Iar lucrurile se întâmplă. Fâşia de lumină devine o scară, te duce la cer. Pe tine şi sufletul pereche.
Chit că e vorba de-un weekend.
