Vânătoarea: o aventură în date și cifre

În Europa sunt circa 7.000.000 de vânători. Aproximativ 60.000 dintre ei sunt români și acționează în parcul cinegetic al țării noastre, pe o suprafață de șase milioane de hectare. Vânătoarea este o  profesie și o pasiune, totodată, și orice ar zice adversarii acestei activități, avem nevoie de ea.

Vânătoarea  ar  putea  să   însemne  pentru mulţi iubitori de animale o crimă, un genocid. Şi totuşi, ne sunt necesare vânătoarea, vânătorii şi prada lor. Nu strâmbaţi din nas, doamnelor şi domnilor, nu vă  precipitaţi! Amintiţi-vă că  strămoşii   omului modern au fost cu  toţii vânători iscusiţi. În lumea animalelor, ne place sau nu ne place, se vânează, iar omul, o fi el homo sapiens,  dar continuă  să  aibă  nevoie de vânătoare  fiindcă   instinctul  nu-i dă   pace. E drept că vânătoarea  a ajuns astăzi  la rang de artă, dar trebuie să  recunoaştem: prin ea se poate menţine  echilibrul  agro-silvo-cinegetic, în limitele sporului populaţional, transmis sub formă de cote de recoltă, de autoritatea publică centrală a statului, în domeniu. Această necesitate nu poate fi pusă  la îndoială, deoarece altfel, fără  extragerea surplusurilor populaţionale, s-ar produce  un  haos  în  activitatea  de gestionare raţională a vânatului şi în echilibrul instabil şi  temporar stabilizat artificial de OM în natură. Haosul ar conduce, în final, la sărăcirea faunei sălbatice  şi  chiar a biodiversităţii.

Apoi, vânăm fiindcă există în om acest instinct, care uneori iese la suprafaţă mai mult la anumiţi indivizi decât la alţii şi, decât să se traducă în  violenţă iraţională, mai bine se transformă într-o activitate care are, pe undeva, farmecul ei. „Vânând, noi petrecem o viaţă ferice,/ Prin farmec de codru în zori o pornim,/ Tiptil stăm la pândă vânat să ne pice,/ Ori cerbul cel ager fugind urmărim”,  se spune în celebrul Cor al vânătorilor al lui Carl  Maria Von Weber.

Şi   chiar  aşa   se  întâmplă, fiindcă   a  vâna înseamnă să  mergi în păduri, să  stai nemişcat ore în şir, pentru a nu te simţi vânatul că  eşti acolo cu intenţii belicoase, să cunoşti obiceiurile fiecărui tip de animal sau pasăre, înseamnă respectarea unui anumit cod etic al vânătorilor (care presupune respect  pentru pradă, dar şi pentru  coechipieri) şi  urmarea  unui  întreg ritual  anterior  vânătorii  propriu-zise. Este  o întâlnire cu prietenii vânători  din diferite asociaţii, schimb de  informaţii, dar şi  o anumită stare de voie bună şi chiar cântec după doborârea unei recolte cinegetice bogate, presărată cu trofee de maximă valoare şi importanţă. După cum se observă,  organizarea unei partide de vânătoare  are dichisul ei şi nu înseamnă  doar să-i tragi prăzii un glonţ în cap sau în inimă. Mai mult, nu mergi câine surd la vânătoare, ci ai, în primul rând, permis de vânătoare. Acesta se obţine după împlinirea  vârstei de 18  ani, după  ce ai efectuat un an de stagiatură sub îndrumarea unei organizaţii  vânătoreşti  care gestionează  cel puţin un fond de vânătoare, ai luat parte la minimum o instruire practică  în poligonul  de  tir şi ţi-ai susţinut  examenul impus de autorităţi şi de cei de la silvicultură şi organizaţiile vânătoreşti  pentru obţinerea permisului. În  plus, o  altă  condiţie  pentru a-l obține  este  aceea  de  a  nu  fi  săvârşit   nici  o infracţiune în ultimii trei ani anteriori solicitării lui. Pe lângă susţinerea acestui examen, la care cursantul  a  asimilat   bine  informaţia  din Manualul vânătorului şi Codul de etică al vânătorilor, plus alte cunoştinţe legate de acest domeniu, îţi trebuie îndemânarea şi  dragostea pentru aventură, indispensabile oricărui vânător.

O activitate cu o anume fascinaţie, adrenalină   şi   suspans, vânătoarea   se  realizează   în România  atât  de  către   vânătorii   angajaţi  ai Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva cât şi de către cei din cele 154 de asociaţii vânătoreşti afiliate Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor din România – vânători  profesionişti  sau amatori. Pe lângă acest număr impresionant de asociaţii  cinegetice, mai există   încă   aproximativ 500 de asociaţii vânătoreşti neafiliate AGVPSR. În timp ce Romsilva are în gestiune 284 de fonduri cinegetice, asociaţiile afiliate la AGVPS din România au gestionat, până spre finele anului 2010,  un număr   de 1.472   fonduri  cinegetice. Pentru  1.347  dintre  acestea, contractele  de gestionare  s-au  încheiat  la  termen, la  finele anului 2010, în 2011 făcându-se o reîmpărţire a fondurilor de  vânătoare  ale ţării, realizată cu sămânţă de scandal, dar care face obiectul unui alt articol. Fără  a ţine  parte nici  uneia dintre tabere – AGVPS sau celor 500 de asociaţii vânătoreşti   neafiliate  –  nu  putem, însă,  să   nu remarcăm  că  site-ul oficial al AGVPS nu oferă informaţii clare despre actualul fond de vânătoare care revine asociaţiilor membre AGVPS,  iar conducerea acestui organism important al vânătorilor  şi  pescarilor din România a declinat  orice  întrevedere  pentru  o  discuţie  pe subiectul acesta sau altele  subiecte legate de viaţa vânătorilor şi tot ceea ce înseamnă practica vânătorească, motivând lipsa de timp.

În jurul Bucureştiului, la Brăila, Timiş, în Vâlcea, Vaslui, Tulcea, Prahova, Sibiu, Neamţ, Târgu Mureş sau Satu Mare, peste tot există în această ţară câteva asociaţii de vânători care au în grijă un fond cinegetic. Oferta de vânat este mare, avem cea mai mare densitate din lume la ursul brun, lup, pisică sălbatică şi chiar vidră.

|n  anumite  limite, este  permisă  inclusiv vânarea caprelor negre,  ţinând,  însă, cont de reguli. Goana şi  vânătoarea  cu câini mânători sunt interzise prin lege. Armele  care se pot utiliza în România la capre negre sunt de la calibrul 5,6 x 50 în sus. Recordul mondial absolut (141,1   puncte   C.I.C.)  provine  din  Munţii Făgăraş.

Ursul  brun  este  un  alt  vânat  forte  al României. Deşi   este  o  specie  strict  protejată prin diverse convenţii internaţionale şi directive europene, dar şi  prin legea naţională, surplusul populaţional, de cam 200-300 de exemplare/an, trebuie, totuşi, extras (a se citi vânat – n.r.), în scopul strict al prevenirii suprapopulării, a  producerii  de  prejudicii  activităţii umane şi  pentru evitarea accidentelor în care urşii  atacă  şi   omoară   oameni. România  şi-a doborât propriul record mondial la blană  de urs, în anul 1985,  cu un trofeu de 687,79 puncte  C.I.C.  De   altfel, primele  zece  trofee  în ierarhia mondială la blană de urs sunt de la noi.

Faptul că țara are un fond cinegetic de invidiat, cu prăzi bogate nu doar în ceea ce priveşte cele câteva animale amintite în acest articol, dar şi  altele precum râsul, pisica sălbatică  sau porcul mistreţ, atrage vânători din străinătate, din Europa   şi de pe alte continente. Iată de ce se poate vorbi de existenţa unui aşa-numit turism cinegetic pe care asociaţiile îl gestionează sub  prevederile Legii vânătorii  şi  a protecţiei fondului  cinegetic nr. 407/2006,  în versiunea refăcută    şi  aprobată    din  3.12.2010.  În  ţara noastră  nu se poate practica vânătoarea  decât cu arma ţinută în mână şi nu sunt reglementate  legal  vânătoarea   cu  arcul,  vânătoarea   cu păsări  de pradă  sau vânătoarea  cu ogari, ultima  fiind  categoric  interzisă   şi   considerată infracţiune. Pentru  a  vâna  în  România, un vânător    străin    are  nevoie  de: permisul  de vânătoare  din ţara  de origine, asigurare împotriva accidentelor şi o invitaţie, pe baza căreia asociaţia de vânătoare  la care va vâna îi eliberează permis temporar de vânătoare.

 

Pentru a primi un punctaj cât mai bun, fiecare trofeu este măsurat, cântărit în funcție de specie și pentru fiecare particularitate primește un anumit punctaj. Trofeul este evaluat în funcție de cap, blană, coronamentul coarnelor etc.

 

text Alice-Claudia Gherman,  foto Octavian Tibăr

Taguri: nr. 12 / decembrie 2011 Tweet

Wednesday, December 7th, 2011 at 10:53 am, DOSAR, RSS feed