În Europa sunt circa 7.000.000 de vânători. Aproximativ 60.000 dintre ei sunt români și acționează în parcul cinegetic al țării noastre, pe o suprafață de șase milioane de hectare. Vânătoarea este o profesie și o pasiune, totodată, și orice ar zice adversarii acestei activități, avem nevoie de ea.
Vânătoarea ar putea să însemne pentru mulţi iubitori de animale o crimă, un genocid. Şi totuşi, ne sunt necesare vânătoarea, vânătorii şi prada lor. Nu strâmbaţi din nas, doamnelor şi domnilor, nu vă precipitaţi! Amintiţi-vă că strămoşii omului modern au fost cu toţii vânători iscusiţi. În lumea animalelor, ne place sau nu ne place, se vânează, iar omul, o fi el homo sapiens, dar continuă să aibă nevoie de vânătoare fiindcă instinctul nu-i dă pace. E drept că vânătoarea a ajuns astăzi la rang de artă, dar trebuie să recunoaştem: prin ea se poate menţine echilibrul agro-silvo-cinegetic, în limitele sporului populaţional, transmis sub formă de cote de recoltă, de autoritatea publică centrală a statului, în domeniu. Această necesitate nu poate fi pusă la îndoială, deoarece altfel, fără extragerea surplusurilor populaţionale, s-ar produce un haos în activitatea de gestionare raţională a vânatului şi în echilibrul instabil şi temporar stabilizat artificial de OM în natură. Haosul ar conduce, în final, la sărăcirea faunei sălbatice şi chiar a biodiversităţii.
Apoi, vânăm fiindcă există în om acest instinct, care uneori iese la suprafaţă mai mult la anumiţi indivizi decât la alţii şi, decât să se traducă în violenţă iraţională, mai bine se transformă într-o activitate care are, pe undeva, farmecul ei. „Vânând, noi petrecem o viaţă ferice,/ Prin farmec de codru în zori o pornim,/ Tiptil stăm la pândă vânat să ne pice,/ Ori cerbul cel ager fugind urmărim”, se spune în celebrul Cor al vânătorilor al lui Carl Maria Von Weber.
Şi chiar aşa se întâmplă, fiindcă a vâna înseamnă să mergi în păduri, să stai nemişcat ore în şir, pentru a nu te simţi vânatul că eşti acolo cu intenţii belicoase, să cunoşti obiceiurile fiecărui tip de animal sau pasăre, înseamnă respectarea unui anumit cod etic al vânătorilor (care presupune respect pentru pradă, dar şi pentru coechipieri) şi urmarea unui întreg ritual anterior vânătorii propriu-zise. Este o întâlnire cu prietenii vânători din diferite asociaţii, schimb de informaţii, dar şi o anumită stare de voie bună şi chiar cântec după doborârea unei recolte cinegetice bogate, presărată cu trofee de maximă valoare şi importanţă. După cum se observă, organizarea unei partide de vânătoare are dichisul ei şi nu înseamnă doar să-i tragi prăzii un glonţ în cap sau în inimă. Mai mult, nu mergi câine surd la vânătoare, ci ai, în primul rând, permis de vânătoare. Acesta se obţine după împlinirea vârstei de 18 ani, după ce ai efectuat un an de stagiatură sub îndrumarea unei organizaţii vânătoreşti care gestionează cel puţin un fond de vânătoare, ai luat parte la minimum o instruire practică în poligonul de tir şi ţi-ai susţinut examenul impus de autorităţi şi de cei de la silvicultură şi organizaţiile vânătoreşti pentru obţinerea permisului. În plus, o altă condiţie pentru a-l obține este aceea de a nu fi săvârşit nici o infracţiune în ultimii trei ani anteriori solicitării lui. Pe lângă susţinerea acestui examen, la care cursantul a asimilat bine informaţia din Manualul vânătorului şi Codul de etică al vânătorilor, plus alte cunoştinţe legate de acest domeniu, îţi trebuie îndemânarea şi dragostea pentru aventură, indispensabile oricărui vânător.
O activitate cu o anume fascinaţie, adrenalină şi suspans, vânătoarea se realizează în România atât de către vânătorii angajaţi ai Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva cât şi de către cei din cele 154 de asociaţii vânătoreşti afiliate Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor din România – vânători profesionişti sau amatori. Pe lângă acest număr impresionant de asociaţii cinegetice, mai există încă aproximativ 500 de asociaţii vânătoreşti neafiliate AGVPSR. În timp ce Romsilva are în gestiune 284 de fonduri cinegetice, asociaţiile afiliate la AGVPS din România au gestionat, până spre finele anului 2010, un număr de 1.472 fonduri cinegetice. Pentru 1.347 dintre acestea, contractele de gestionare s-au încheiat la termen, la finele anului 2010, în 2011 făcându-se o reîmpărţire a fondurilor de vânătoare ale ţării, realizată cu sămânţă de scandal, dar care face obiectul unui alt articol. Fără a ţine parte nici uneia dintre tabere – AGVPS sau celor 500 de asociaţii vânătoreşti neafiliate – nu putem, însă, să nu remarcăm că site-ul oficial al AGVPS nu oferă informaţii clare despre actualul fond de vânătoare care revine asociaţiilor membre AGVPS, iar conducerea acestui organism important al vânătorilor şi pescarilor din România a declinat orice întrevedere pentru o discuţie pe subiectul acesta sau altele subiecte legate de viaţa vânătorilor şi tot ceea ce înseamnă practica vânătorească, motivând lipsa de timp.
În jurul Bucureştiului, la Brăila, Timiş, în Vâlcea, Vaslui, Tulcea, Prahova, Sibiu, Neamţ, Târgu Mureş sau Satu Mare, peste tot există în această ţară câteva asociaţii de vânători care au în grijă un fond cinegetic. Oferta de vânat este mare, avem cea mai mare densitate din lume la ursul brun, lup, pisică sălbatică şi chiar vidră.
|n anumite limite, este permisă inclusiv vânarea caprelor negre, ţinând, însă, cont de reguli. Goana şi vânătoarea cu câini mânători sunt interzise prin lege. Armele care se pot utiliza în România la capre negre sunt de la calibrul 5,6 x 50 în sus. Recordul mondial absolut (141,1 puncte C.I.C.) provine din Munţii Făgăraş.
Ursul brun este un alt vânat forte al României. Deşi este o specie strict protejată prin diverse convenţii internaţionale şi directive europene, dar şi prin legea naţională, surplusul populaţional, de cam 200-300 de exemplare/an, trebuie, totuşi, extras (a se citi vânat – n.r.), în scopul strict al prevenirii suprapopulării, a producerii de prejudicii activităţii umane şi pentru evitarea accidentelor în care urşii atacă şi omoară oameni. România şi-a doborât propriul record mondial la blană de urs, în anul 1985, cu un trofeu de 687,79 puncte C.I.C. De altfel, primele zece trofee în ierarhia mondială la blană de urs sunt de la noi.
Faptul că țara are un fond cinegetic de invidiat, cu prăzi bogate nu doar în ceea ce priveşte cele câteva animale amintite în acest articol, dar şi altele precum râsul, pisica sălbatică sau porcul mistreţ, atrage vânători din străinătate, din Europa şi de pe alte continente. Iată de ce se poate vorbi de existenţa unui aşa-numit turism cinegetic pe care asociaţiile îl gestionează sub prevederile Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, în versiunea refăcută şi aprobată din 3.12.2010. În ţara noastră nu se poate practica vânătoarea decât cu arma ţinută în mână şi nu sunt reglementate legal vânătoarea cu arcul, vânătoarea cu păsări de pradă sau vânătoarea cu ogari, ultima fiind categoric interzisă şi considerată infracţiune. Pentru a vâna în România, un vânător străin are nevoie de: permisul de vânătoare din ţara de origine, asigurare împotriva accidentelor şi o invitaţie, pe baza căreia asociaţia de vânătoare la care va vâna îi eliberează permis temporar de vânătoare.
Pentru a primi un punctaj cât mai bun, fiecare trofeu este măsurat, cântărit în funcție de specie și pentru fiecare particularitate primește un anumit punctaj. Trofeul este evaluat în funcție de cap, blană, coronamentul coarnelor etc.
text Alice-Claudia Gherman, foto Octavian Tibăr