- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

„Vedem primii soarele şi ultimii dreptatea!“

E vremea de după amiază şi e timpul siestei. Soarele fierbinte. Nu prea bine pentru reportaje. Colegul Tibi, fotoreporterul nostru, se înhamă la trusa foto. Eu am mai puţine de cărat, doar notesul şi un pix. Destinaţia: Cimitirul local.

text Bogdan Hrib, foto Octavian Tibăr

Am încercat să aflăm mai multe, dar informaţiile sunt confuze. Parcă ar fi un curator, dar totuşi nu e curator, ci îngrijitor. Ba nu, nu îngrijitor ci gropar. Şi nu e nici gropar bărbat, ci o femeie care mai vine din când în când ca să arunce un ochi…

Pornim pe strada II şi mergem spre plajă, depăşind farul Comisiunii. Pe vremuri se zice – localnicii zic – că ar fi fost aşezat chiar pe malul mării. Greu de crezut pentru că cimitirul e mult mai spre mare… Iar primele morminte sunt contemporane cu Comisiunea… Aşa se zice… Vom verifica.

Drumul e pavat proaspăt cu dale prefabricate. Are trotuar şi felinare. Iese din localitate şi trece pe lângă vile impozante, câteva şoproane de stuf, o familie de cai aparent liberi, stuf şi un golf în care sunt ancorate bărci amărâte şi unele foarte scumpe, iar o vilă în construcţie, o casă…

Numărăm şi vreo trei taximetre roşii care fac curse spre plajă… De, ce să-i faci, boierie! Noi pe jos. În dreptul porţii aşezământului, o placă pe un stâlp, cu nume sugestiv: Staţia Cimitir. 9.30- 21.30. Frumos şi clar. Mă întreb la ce mijloc de transport se referă pentru că eu nu am văzut nici unul. Încă.

Privind poarta mare a cimitirului (unii folosesc pluralul – cimitirelor) un nou anunţ cu orele de vizitare. Doar până la 21… Ne încadrăm.

Lângă un mic mormânt un domn în vârstă şi un altul care mânuieşte o mistrie tencuind o bordură.

– Bună ziua, ştiţi pe cineva care să fie pe aici, de la administraţie?

– Parcă era o femeie, dar vine când şi când.

– Şi cum o putem găsi?

– Nu ştiu – răspunde cel mai vârstnic. Are casă în sat. Vine doar când e nevoie.

Nu mai comentez. Bănuiesc că nevoie e doar la vreo înmormântare, parastas, pomană…

– Dar de mormintele alea străine ne puteţi zice ceva? Am auzit de nişte străini, de prinţese şi piraţi.

– Or fi… Străinii sunt în spatele capelei. O să vedeţi pietrele. Piraţii? Nu ştiu…

– Mulţumim. O zi bună.

– Sănătate.

Ne uităm în jur. Căutăm pe altcineva. Tibi face câteva cadre. Nu găsim pe nimeni. După capelă, la umbră, pietrele funerare ale englezilor. Sfârşit de secol XIX. Marinari, comandanţi, ingineri… Tineri, nici unul mort de moarte bună. Majoritatea înecaţi. Printre mormintele franceze apare inscripţionată şi ciuma… Pe nemţi şi pe nordici nu-i putem descifra pentru că nu le ştim limbile…

Ţintele noastre sunt prinţesa şi piratul. De fapt avem câteva indicii smulse de la un trecător mai amabil şi de la custodele farului, doamna Maria. Trebuie să căutăm în zona greacă. Prinţesa e chiar lângă un monument ciudat construit din vâsle, timonă şi alte obiecte marinăreşti ce alcătuiesc o structură înaltă şi suplă, colorată şi foarte uşor de reperat. Mormântul unui ofiţer superior de marină.

Găsim prinţesa: Aci vremelnic zacu rămăşiţele pământesci ale Princesei Ecaterina Moruzi, nepota lui Ioan Sturdza Voevod (al) Moldovei. Născută în Constantinopole în anul 1836. Încetată din viaţă în Sulina la 29 decembrie 1893. Vecinica ei pomenire.

Nu aflăm cum a murit prinţesa şi nici ce căuta la Sulina. Acum e rândul piraţilor.

– Salcâmul ăla gros cât mâna o fi mai crescut – observă Tibi.

Îl aprob şi căutăm un arbore mai mare. Ni s-a zis că e chiar lângă copac…

Ne tot învârtim prin vegetaţia aparent săl- batică printre mormintele mai vechi. Găsim placa şi crucea. Din întâmplare. Ascunsă în verdeaţă. Crucea de piatră are în mijloc un medalion cu un înger cu aripile desfăşurate, iar placa un text în greacă şi la bază un cap de mort cu două oase încrucişate. Aparent simbo- lul piraţilor şi totuşi…

Din experienţa mea, niciodată craniul folo- sit ca simbol al piraţilor nu a fost reprezentat în profil, iar cele două oase încrucişate ar fi trebuit să fie identice şi simetrice. Îmi notez inscripţia şi îmi promit că voi încerca să o traduc. De ce nu a încercat nimeni până acum? Greu de spus. Au preferat ambiguitatea misterului…

Tibi îşi alege cadre cu pietrele de mormânt, vegetaţia şi lumina de asfinţit. Ne-am cam ter- minat treaba şi n-am aflat mare lucru.

Pe alee spre ieşire ne întâlnim din nou cu vârstnicul.

– Eee, aţi reuşit să găsiţi câte ceva?

– Nu prea multe. Pot să vă pun câteva întrebări?

– Puteţi. Doar să ştiu să răspund.

– Cum vă numiţi?

– Crimschi. Sunt aici în Sulina din ‘62. Am venit dintr-un sat, din Deltă…

– Mai lucraţi sau sunteţi pensionar?

– Lucrez. Sunt marinar. La AFDJ.

– Câţi ani aveţi?

– 61. Şi până la 65 nu mă lasă ăia să ies la pensie. Şi nici n-am de ce, că aş ieşi cu vreo 5 milioane.

– Dar acum cât aveţi?

– 15.

– Şi pe ce navă lucraţi?

– Pe care se nimereşte. Unde au nevoie. Pe pilotine, pe Mamaia, pe Donaris. Dar am auzit că vor să ne mai taie vreo 10 la sută… Cum ne-o fi norocul.

– Cum sunt lucrurile pe aici?

Se uită apăsat la mine, clatină din cap şi zice:

– P-aici e cam aşa… Noi vedem primii soa- rele şi ultimii dreptatea!

Se opreşte şi schimbă subiectul.

– Nu beţi un pahar de bere pentru fiica mea?

– Ba da.

Apucă o cană bleu de porţelan şi toarnă bere românească dintr-un pet de 2 litri.

– S-o mai clătesc?

– Nu-i nevoie.

Toarnă plin şi îmi întinde.

– Beţi până la fund.

Ca vodca, mă gândesc.

– Bogdaprosti.

Până la fund. Apoi e rândul lui Tibi. Ne strângem mâinile.

– Sănătate să fie, domnilor.

Tibi îl fotografiază lângă mormântul fiicei sale, aparent răpusă la naştere, în 1977…

Nu am putere să-l întreb mai multe. Ne salutăm din nou cu mâna deasupra capului şi plecăm spre oraş.

Soarele asfinţeşte…