E seară în Nyhavn. Aici e centrul Copenhagăi şi zona turistică de maxim interes. Aici sunt toate restaurantele drăguţe şi înghesuială de trecători. Dar Nyhavn e o altă poveste, pentru că nu despre acest cartier voi scrie ci despre VELE. În toată agitaţia din port, la marginea cheului, un grup de 7, 8 indivizi bine înfofoliţi, privesc imagini de familie, fotografii de concediu adică, proiectate pe vela uriaşă, triunghiulară a navei ancorată chiar lângă ei. Sunt liniştiţi, beau bere la doză, vorbesc în şoaptă şi nu sunt deloc deranjaţi de agitaţia din jur. Sigur sunt danezi!
Danezii nu se simt bine pe uscat
Unii au bărci mai noi, alţii mai vechi. După posibilităţi. Pe aici nu există încă programul „Rabla” pentru bărci aşa că ambarcaţiunea din imagine, ancorată în Tuborg Havn (Tuborg nu e doar marcă de bere, lângă fabrică au şi un port şi un cartier luxos…) îşi aşteaptă un cumpărător.
În Danemarca e greu să nu vezi vele pretutindeni. Nici o aşezare nici măcar o simplă casă nu se află mai departe de 50 de kilometri de ţărmul unei mări. Si nici nu vezi vreun golf a cărui faleză sau plajă să nu fie transformate în port, mai mic sau mai mare, comercial sau de plăcere. Le observi de departe catargele subţiri şi înalte şi ştii că acolo e un port. Danemarca e o ţară în care înalte sunt doar catargele, o nesfârşită câmpie cu nori joşi şi vânt puternic…
Danezii nu se simt bine pe uscat. Sau cel puţin aşa pare. Cum au un pic de timp liber şi nu plouă, dau o fugă în port şi se aruncă în băr- cuţe. Nu mă pricep, dar cred că şi aici e cam ca la maşini şi diferenţa de grosime a buzunarului se vede din lungimea bărcii sau chiar din numărul de catarge…
Unele iahturi sunt uriaşe şi sunt parcate în Tuborg Havn, de exemplu, în faţa blocurilor. Blocuri noi de câteva etaje, cu terase şi ferestre generoase. Iahturi care valorează milioane de euro, lângă un apartament de bloc care abia atinge un sfert sau chiar mai puţin din valoarea navei. Iar maşina? Ceva mic ce poate fi parcat într-un subsol de bloc. Dar nu toţi sunt bogaţi sau nu-şi doresc asemenea vapoare gigantice. Am văzut în Hellerup, un orăşel rezidenţial cu vile cochete şi vechi (un fel de Dorobanţi de la noi!), la nord de Copenhaga, un impresionant club de caiac cu multe zeci de ambarcaţiuni.
Si dacă sar la partea a doua din titlu, o să mă întrebaţi atunci de unde şi până unde vechituri?
E simplu… Danezii nu se simt bine pe uscat şi nu se ataşează de lucruri. Dar nici nu le aruncă! Le vând. Cum? Simplu, dezvoltând al doilea sport naţional după iahting, şi anume pieţele de vechituri.
Fie ploaie rece, ninsoare deasa sau vânt puternic, pasionaţii antichităţilor – vânzători sau cumpărători sunt la datorie.
Există un client anume, cu siguranţă, şi pentru ceştile de porţelan chinezesc de secol… XX, ca şi pentru sfeşnicele de argint de secol XVIII… Toate obiectele au o poveste şi preţurile sunt toate negociabile.
Poate cuvântul vechituri nu e prea elegant, cel puţin referitor la câteva dintre aceste târguri sau pieţe. Unele sunt de-a dreptul stranii – găseşti bucăţi de jucării vechi şi bucăţi de mobilier stricat, vase desperecheate şi tot felul de nebunii din anii ’70 sau ’80… Si lume care rătăceşte printre rafturi şi cumpără sau nu, dar oricum caută, răscoleşte şi întreabă… După care urmează o târguială înfocată. Aşa arată lucrurile la o extremitate, la cealaltă sunt cei care vând antichităţi – profesioniştii breslei – gravuri vechi, sfeşnice din aramă sau chiar argint. (Să nu exclamaţi vreodată aflând un preţ „E scump!” pentru că vânzătorul vă va spune întreaga poveste a tăvii de bronz sau a farfuriei de porţelan pictat! Chiar şi în engleză! Veţi afla că e de secol XVIII şi că a aparţinut nu ştiu cărui nobil suedez cotropitor…) Antichităţile se vând mai prin centru, în zone bune rezidenţiale, în parcuri… Vechiturile nevaloroa- se se găsesc prin curţi de primării sau de şcoli. Dar danezii nu fac discriminări, sunt aceiaşi cei care se duc şi colo şi colo. Nu contează preţul în sine, contează ce îmi doresc în duminica aceea. Nu am reuşit să mă lămuresc dacă ei cumpără acele obiecte pentru că au nevoie de ele, pentru că sunt colecţionari sau pur şi simplu din plăcerea unui comerţ de week-end. Un fel de pretext de socializare. Când nu sunt pe mare…
Am trăit cu sentimentul că danezii simt pământul aşa cum simţim noi marea. Un popor al mării se va simţi în siguranţă doar pe mare. Ţărmul, pământul e doar o graniţă, un pretext, un loc de popas şi apoi din nou valurile, vântul şi velele. În fiecare fereastră (toate fără perdele!) se aprinde seara o lumină – o lumânare, o veioză, o lampă cu picior. Călătorul trebuie să vadă lumina, doar astfel va găsi drumul spre casă!
