Între clişeul mediatic comercializat în filme, cărţi sau reportaje şi realitatea prozaică, Veneţia nu e doar San Marco, Turnul Piaţa sau Palatul Ducal. Dincolo de toate astea se ascunde o altă lume, o lume pe care turistul nu ştie să o exploreze.
Ieşi din aeroport mirosind aerul sărat care îţi dă târcoale. N-ai cum să-l îndepărtezi, mai ales că abia se oprise ploaia şi o pâclă nimicitoare începea să-şi facă apariţia. Dar e doar o senzaţie, pentru că nu se instalează o pâclă adevărată. Organismul o percepe aşa, de fapt, abia ce începi să te obişnuieşti cu nordul Italiei şi clima capricioasă. Bălţi peste tot, oriunde te-ai uita. Ai zice că doar în România se întâmplă lucrul ăsta, dar în Veneţia, până la urmă, e chiar de înţeles.
Urcăm în taxi pentru a face fix douăzeci de secunde până la port. Am fi putut la fel de bine să mergem singuri, fără a arunca cincisprezece euro încă de când am pus piciorul în oraşul de pe Adriatică, dacă cineva ne-ar fi spus că singurul mijloc de transport de la aeroport în oraş e taxiul pe apă.
Invenţie remarcabilă taxiul pe apă. Dacă staţi bine cu nervii şi cu stomacul s-ar putea chiar să vă şi placă. La drept vorbind, şi dacă sunteţi pescari şi plecaţi uneori cu şalupa în căutarea prăzii, s-ar putea să înţelegeţi senzaţia. Cu toate că, indiferent de câtă experienţă aţi avea în domeniu, nu o să puteţi înţelege cu cine se ia la întrecere marinarul. Poate cu vântul?
În momentul în care taxiul opreşte în faţa hotelului nu mai ai puterea de-a admira priveliştea. Ameţeala şi răul de stomac îţi spun că tocmai ai făcut o cursă prin iad, dar în loc de flăcări ai dat de apă. De cum am intrat în hotel, recepţionerul, trecut bine de patruzeci de ani, ţine să ne explice cum că Metropole e singurul restaurant din Veneţia cu două stele Michelin. De parcă după cursa nebună pe apă îi mai ardea cuiva de stele Michelin şi de mâncare. Poate o plimbare în aerul sărat nu ne-ar strica după atâta zbucium.
Oricât ai vrea să eviţi principalele puncte turistice nu ai cum. Piaţa San Marco este ca un fel de punct zero. Oriunde ai vrea să ajungi sau de oriunde ai veni, tot ajungi în puzderia turistică din San Marco. La Palatul Ducal sunt cozi interminabile. O fi mentalitatea mea de român care a prins cât de cât cozile la pâine şi lapte, dar la drept vorbind nu am avut nici o clipă intenţia de-a mă aşeza la acea coadă pentru a vedea ceea ce filmează şi fotografiază mii de turişti. E adevărat, piaţa e impresionantă, mare, o orchestră simfonică se produce în aer liber. Clădirile par a fi din altă lume şi poate că peisajul ar fi cu adevărat mirific, dar e greu să observi ceva în puzderia de oameni care nu pare a vrea să se mişte din locul cu pricina. Nu contează ora, nu contează aproape nimic când e vorba de San Marco, turiştii stau acolo ca vrăjiţi, de parcă ar fi singura piaţă din lume, singurul Turn şi singurul Palat Ducal. Obositor şi nesfârşit.
Să ne oprim o clipă. Să stăm pe loc şi să tragem aer în piept. Să respirăm. Poate că după toată această agitaţie ni s-a făcut foame. Încotro? Restaurante şi terase sunt peste tot. Nu ai cum să treci prin San Marco sau străduţele lăturalnice fără a-ţi ieşi în cale un restaurant sau o terasă. Fiecare are oferte care mai de care mai tentante. Pizza, spaghetti şi fructe de mare, că doar suntem la Adriatică, iar fructele de mare sunt la ele acasă. E greu să alegi din paleta largă şi colorată de restaurante, dar mai bine înghiţi în sec şi nu o faci. Poate doar dacă foamea te pune la pământ şi nu mai poţi pur şi simplu. Toate aceste locaţii sunt pentru turişti. Odinioară ele aparţineau veneţienilor, dar vremurile s-au schimbat, ca peste tot, şi acum tot ceea ce e turistic aparţine chinezilor. Nu mai aveţi parte de aceeaşi bucătărie sau de aceeaşi servire. Totul este pur comercial şi, dacă nu eşti suficient de atent, rişti şi o toxiinfecţie alimentară de toată frumuseţea. Oriunde vedeţi ospătari din India, China sau Japonia trebuie să vă puneţi un mare semn de întrebare.
Adevăratele restaurante veneţiene au un ritual cam ciudat, dar sunt recomandate. Am aflat de cum am ajuns că ei mănâncă de trei ori pe zi la ore fixe sau, mai bine spus, între ore fixe. Şi anume: micul dejun de la şapte la zece, prânzul de la douăsprezece la paisprezece, iar cina de la nouăsprezece la douăzeci şi două. Între aceste ore poţi da cu tunul pentru că nici unul dintre restaurantele ţinute de italieni nu-şi deschide porţile. Uneori, dacă ai noroc, poţi primi o cafea şi un fresh între aceste ore, dar probabilitatea e mică. Dacă vreţi să mâncaţi la un astfel de restaurant vă recomand un ghid care să conţină informaţiile necesare şi un număr de telefon. Fără o rezervare nu o să reuşiţi să vă atingeţi de vreo masă nici dacă restaurantul e pustiu. Regula casei. După ce aţi hotărât în ce restaurant sau trattoria doriţi să mâncaţi, ar fi bine să vă cumpăraţi şi o hartă a Veneţiei, altfel nu aveţi nici o şansă să-l localizaţi.
Restaurantele veneţiene trattoria sau ostaria vă oferă pe lângă mâncarea proaspătă şi răsfăţ de lux. Aceste mici locaţii au parte de un lucru inedit, cel puţin pentru România. Patronul găteşte, patronul serveşte, patronul întreţine atmosfera. Mai are nu mai mult de două ajutoare, piccoli. Spectacolul e garantat, atmosfera relaxantă şi plăcută, iar mâncarea pare să aibă gust dumnezeiesc, chiar dacă nu vă omorâţi după felurile oferite. Dar cel mai important, nu vedeţi nici urmă de turist gălăgios. Aşa că puteţi mânca în linişte bucurându-vă de clipe de relax.
În topul preferinţelor rămâne Ostaria Boccadoro. O să vă rătăciţi şi o să treceţi pe zeci de străduţe nerecomandate claustrofobilor, dar merită, garantat. Calitatea se ridică mult deasupra celor două stele Michelin de la restaurantul Metropole.
Imediat ce reuşeşti să treci de măreţele puncte turistice ajungi pe străduţe mici şi înghesuite care te ademenesc până te pierd în pântecul veneţian. Canale, piaţete, restaurante, magazine, oameni – nu la fel de mulţi ca în San Marco, dar suficienţi pentru a simţi că nu mai poţi respira – hoteluri ascunse pe sub bolte ce par să cadă dintr-o clipă în alta şi, piesa de rezistenţă, chinezi.
Dacă nu s-ar fi gândit cineva la turiştii din oraşul labirint ce îşi duce existenţa pe Marea Adriatică, am fi fost pierduţi. Pe fiecare zid există săgeţi care te îndrumă ori spre San Marco, ori spre o altă destinaţie. Turistul rătăcit nu are decât să urmeze indicaţiile pentru a fi salvat şi, cu toate astea, uneori săgeţile salvatoare mai dispar, iar atunci te trezeşti niciunde, fără suflet de om în jur care să te îndrume. Aici începe adevărata aventură, pentru că străduţe sunt în toate părţile, poduri ce trec peste apă, piaţete atât de mici că ai impresia că te sufoci, dar în ce parte s-o apuci?
Dacă ajungeţi să vă puneţi întrebarea: „în ce parte să mă îndrept?”, atunci răspunsul e simplu. Urmaţi liniştea. Nu pentru a vă feri de turişti, ci pentru a descoperi locuri care ar merita cu prisosinţă să fie trecute în ghiduri şi, cu toate astea, nu sunt.
Urmând liniştea, dar, sinceră să fiu, şi indicatorul care ne spunea ceva despre „Spitalul Municipal”, am ajuns la librăria cu pisici. Un afiş mare te întâmpină de cum intri în mica piaţetă: Welcome to the most beautiful Bookshop in the World. Şi ştiţi ceva? Cine a scris cuvintele astea a spus adevărul. Treceţi de afiş şi de măsuţa mică pe care sunt aşezate câteva cărţi. Undeva în dreapta găsiţi două coşuri suspendate ca paturile pentru copii, doar că aceste coşuri aparţin celor doi motani, proprietari ai librăriei, le-am putea spune. Motanii nu erau disponibili chiar atunci, pentru că dormeau în cămăruţa lor din spate, iar turistul curios care, poate, din întâmplare a auzit de minunata librărie şi pisicile ei, nu are voie să deranjeze felinele în timpul siestei. Lucru care mi se pare de bun simţ.
După ce vă lămuriţi dacă felinele sunt disponibile sau nu, vă sfătuiesc să vă duceţi drept la cărţi. De afară librăria pare mică, dar în interior se schimbă situaţia. Cu toate că nu aţi avea cum să vă daţi seama, clădirea este aşezată chiar pe malul apei. Şi, mai mult, în nici o altă locaţie veneţiană nu am văzut apa atât de sus. Nu m-a surprins să văd cărţile puse în minigondole sau în căzi. Proprietarul ne-a explicat că locaţia e inundată des şi asta e singura lui soluţie de-a salva cărţile. Chiar şi rafturile unde sunt ţinute romanele poliţiste sau Gialli sunt aşezate pe căzi imense. Nu m-am întrebat cum nu le clatină apa, pentru că sunt convinsă că aşa ceva nu se întâmplă. Altfel întreaga colecţie de Gialli ar fi arătat de-a dreptul deplorabil.
Începeţi să exploraţi. După ce treceţi peste toate întrebările banale, cu siguranţă cărţile vă vor atrage atenţia. Colecţii întregi: Gialli, Fantasy, SF, Romance, Fumetti, în majoritatea lor cărţi vechi de anticariat. Există un colţ cu tomuri de colecţie. Cărţi destul de scumpe. Dacă un Giallo îl puteţi găsi la un euro şi un pic, o astfel de carte de colecţie, veche, cu pagini ponosite ce miros a mucegai, costă şi trei sute de euro. Dar eu zic că-şi merită fiecare cent dacă sunteţi un iubitor de artă.
Nu vă încântă cărţile de anticariat? Nu-i nimic. Veţi observa imediat gondola roşie care găzduieşte cele mai noi apariţii. Cărţi ce nici măcar n-au apucat să se integreze în atmosferă. Le veţi recunoaşte nu numai după coperte, dar şi după miros, pentru că au un iz de proaspăt ce nu se potriveşte locului.
Poate că nu ştiţi italiană şi atunci nu are rost să daţi banii pe minunăţiile astea. Dar chiar şi aşa, o carte de colecţie parcă tot merită. Dar nu e asta o problemă, pentru că veţi vedea gondola albastră şi cada de lângă, unde găsiţi cărţi în engleză şi franceză. Nu, ne pare rău, în română nu sunt. Dar trebuie să vă mulţumiţi cu ce aveţi.
Dacă vreţi să ajungeţi la „Cea mai frumoasă librărie din lume”, întrebaţi la un hotel cu personal din partea locului, pentru că nu o veţi găsi nici pe hartă, nici în ghiduri, iar strada respectivă nu are nici un nume, pur şi simplu se pierde în peisaj. Tot ceea ce vă pot spune e că în loc să urmaţi săgeata ce vă duce spre Spitalul Municipal şi să mergeţi undeva în stânga trebuie s-o ţineţi tot înainte, iar librăria vă va găsi cu siguranţă. Oricum, e capăt de drum, unde altundeva aţi putea nimeri?
Ştiu, ce v-ar putea atrage la un spital de orice fel sau tip ar fi el? O clădire în care oamenii bolnavi îşi duc suferinţa. Nimeni nu e prea curios când e vorba de aşa ceva. Şi, la drept vorbind, de ce ar fi? La ce ar vrea turistul să vadă Spitalul Municipal din Veneţia? Mai bine, vorba aia, Doamne fereşte să nu aibă nevoie.
Cu toate astea curiozitatea m-a împins într-acolo. Oricum, nu mai era nici o săgeată care să te îndrume spre San Marco. Am părăsit librăria întorcându-mă pe acelaşi drum. Săgeata cu Spitalul Municipal mă chema. Mă striga. Am decis să merg. De ce nu? Dacă străzile te cheamă e bine să te laşi purtat de ele.
Drumul spre spital e mic şi înghesuit. Abia de are loc o singură persoană pe străduţele acelea. M-am întrebat dacă o să dau într-un fel de fundătură pe care să scrie „Spitalul Municipal” şi eventual să fiu anunţată că s-a desfiinţat cu ani în urmă. Dar iată că străzile încep să se lărgească până când ajungi la un fel de fortăreaţă în jurul căreia se află un lac, destul de mic, dar cu indicaţii precise: „Stai departe de mine”. Clădirea e imensă, construită în secolul şaisprezece. De o frumuseţe rară, cum rar am mai văzut alta. În faţa ei e un mic parc pe ale cărui bănci puteţi observa oameni în halate. Abia atunci ridicându-mi privirea am dat de pancarta pe care scria mare Ospedale Municipale. Nu am văzut turişti în zonă, poate doar câţiva rătăciţi care se mirau la fel ca mine. Restul ori făceau parte din personalul spitalului, ori erau internaţi.
Spitalul se poate vizita, cel puţin holul principal, care este cu adevărat măreţ. Un spital cu vitralii, marmură şi stâlpi ce par stăpânii lumii, mai rar ai ocazia să vezi. Curiozitatea m-a împins spre saloane, dar fără o dovadă că aveţi pe cineva internat acolo nu se poate pătrunde.
Revin la vechea Veneţie, cea pe care o ştie şi o vede toată lumea. Cu toatea astea, turistul simplu nu are curaj să încerce totul. Cine nu a auzit de marele hotel Danieli? Hotel în care vedetele internaţionale ca Madonna se aciuiesc. O cameră costă de la o mie de euro în sus. Probabil că e un adevărat festin, dar asta nu am de unde să ştiu. Danieli deţine o terasă spectaculoasă la ultimul etaj, terasă de pe care se poate admira un peisaj superb. Puteţi vedea aproape toate insulele din jur: Murano, Burano şi Torcelli. Dar, dacă vă uitaţi atenţi, mai ales prin lentilele unui teleobiectiv, veţi observa şi insula Lido. Insulă unde se petrece viaţa de noapte veneţiană şi singurul loc din jur unde se poate face plajă şi baie.
Puteţi lua liniştiţi prânzul pe terasa hotelului Danieli, nu e nici mai scump, nici mai sofisticat ca în alte părţi. Şi cu toate astea, numai cine ştie „crudul” adevăr se aventurează până acolo.
Dacă vreţi să terminaţi sejurul vostru în Veneţia într-un mod regal vă sfătuiesc să renunţaţi la Operă, chiar dacă spectacolul v-ar umple sufletul de bucurie, nimic nu se compară cu o cină la două stele Michelin. O cină pentru care o să staţi pe lista de aşteptare cel puţin două zile, iar când o să ajungeţi acolo o să constataţi că restaurantul nu e aşa de plin precum v-aţi fi aşteptat. Nu vă întrebaţi de ce, încet, încet, veţi afla singuri.
Nu contează dacă veţi comanda meniul special cu unsprezece feluri de mâncare sau veţi lua o cină „obişnuită”. Pentru că, la drept vorbind, orice aţi comanda tot trei ore şi jumătate veţi sta la masă. Vi se pune imediat în vedere să nu vorbiţi la telefon în timpul mesei şi să nu fumaţi. Partea cu fumatul nu e chiar atât de rea cum pare, pentru că în imediata apropiere a restaurantului Metropole există o terasă pe care o puteţi vizita ori de câte ori doriţi.
Cina în sine e un spectacol cu multe feluri pe care abia de le vezi în farfurie. De fiecare dată când vi se aduce un fel de mâncare, vi se şi explică ce veţi mesteca. Nu cumva să aveţi un şoc. Dar la cât de mici sunt porţiile va fi cam greu să vă daţi seama ce gust au, asta până nu vi se aduce ceva suficient de amar pentru a crede că v-au dat fierea bucătarului. Dar nu vă speriaţi, e doar un fel de spumă de şampon. Da, aşa cum aţi auzit. Finalul e apoteotic. Cărbuni pentru digestie. Cărbuni, cărbuni. Şi, credeţi-mă, oamenii chiar îi mâncau.
Bine, poate că totuşi Opera ar fi mai digerabilă şi o cină la Ostaria Boccadoro.
Poveşti bizantine despre Veneţia aţi tot auzit. Poate că aţi şi văzut oraşul în toată spledoarea lui. Dar dacă vreţi cu adevărat să trăiţi o experienţă interesantă, lăsaţi-vă purtaţi de instinct. Lăsaţi străzile să vă conducă spre necunoscut, pentru că acolo veţi cunoaşte adevărata Veneţie.
text şi foto Oana Stoica-Mujea