overdose xanax death buy xanax xanax with adderall xr

can you take xanax and nucynta xanax pill valium y xanax

ambien reviews ratings buy ambien online vicodin and ambien drug interaction

ambien stuffy nose ambien generic taking ambien with adderall

is 5 of xanax strong buy xanax trazodone and xanax

valium same as diazepam diazepam 5mg topix valium forum shut

valium f¶r att sova diazepam 5mg how much valium is enough

purchase tramadol El Paso buy tramadol online tramadol causes nausea

normal dose of phentermine phentermine 37.5mg real prescription phentermine

xanax droge wirkung buy xanax xanax buy Syracuse

DOSAR

Veronica Antal – Dosar de sanctificare

April 25th, 2010, com Comenteaza

Anii ’50, Pădurea Făget, undeva în județul Neamț. Șapte fete cucuiete joacă paiul. Dintr-o claie, fiecare trage de un capăt. Cea care nimerește paiul cel mai lung o să fie sfântă. Câștigă, detașat, Veronica. Și plânge. De bucurie! Anul 2010, Congregația pentru cauzele Sfinților, undeva la Vatican. Teologii lucrează la dosarul de sanctificare pe numele Veronica Antal. Prima româncă – icoană în rândul sfinților catolici.

Pentru localnicii din Nisiporești, județul Neamț, Veronica Antal, consă­teanca lor, este sfântă din 24 august 1958. De când a murit. De când a fost omorâtă, mai exact. Îi țin fotografia la căpătâi, pe post de icoană. Îi cinstesc numele, la liturghie și în procesiuni. I se roagă de sănătate și pace sufletească. Și ea îi ajută, de acolo, din ceruri. Sigur că e importantă și aprobarea Vaticanului. Așa, ca să fie treaba oficială. Și să poată face un sanctuar. În biserica asta nouă, frumoasă și mare. Cât pe ce să dea într-o catedrală. În față, pe partea stângă, va fi cruciera. Cu moaștele și icoana Sfintei Veronica. La loc de cinste, așa cum se cade. Că povestea asta adună, simbolic, tot ce au avut oamenii locului vreodată mai curat în ei. Și îi mai înalță, cumva, de la cele atât de lumești.

Veronica Antal (1935–1958) a trăit într-o familie normală, nici prea săracă, nici înstărită. Tatăl ei lucra la căile ferate şi făcea cojoace, mama era casnică. Familia Antal a avut trei copii, Veronica fiind cea mai mare. De unde şi necazuri în casă, că nu se mărita. Ca să-şi facă un rost al ei, pe înţelesul oamenilor. Pentru că, altfel, sfânta ştia foarte clar care îi este drumul. Între puţinele cuvinte scrise de ea, se află şi un crez pe care l-a plătit cu viaţa: „Îngerilor, scrieţi în cartea vieţii şi acest legământ: eu sunt a lui Iisus şi Iisus este al meu“. A fost ucisă la 23 de ani şi legiştii au confirmat că a murit fecioară. După tradiţie, a plecat la cele sfinte îmbrăcată în rochie de mireasă.

Fratele sfintei, zis Borţosu, a băut şi a mâncat cu criminalul

Până la documentarea pentru acest material, relația mea cu sfinții, atâta câtă este ea, a fost intermediată de icoane și cărți. N-am insistat niciodată pe trăsăturile fizice sau pe timpul și locul în care a trăit cutare sfânt. Toate astea îmi păreau foarte îndepărtate, neclare, ca dintr-o altă lume. Și acum iată-mă în situația inedită de-a vorbi cu fratele unei sfinte. Și cu prietenele ei de joacă și de Rozariu. Și cu vecinele care îi lăsau pruncii în grijă, când mergeau la prășit. Am o ușoară neliniște pe tema asta, trebuie să recunosc. Sunt obișnuită ca sfinții să ne protejeze, eventual, de undeva de foarte departe. Nu să trăiască, așa, printre noi. Mă rog, haideți să vedem cum devine și asta. Intrăm în curte la Gheorghe Antal, zis Borțosu. Fratele Sfintei. Da, știu că repet, da’ v-am zis că trebuie să fac exerciții de acomo­dare cu situația. Un țăran cumsecade, prins în cele gospodărești. Tocmai trebăluia prin gră­dină, pe la clăile de fân. Se scutură de paie, de praf, zice că ar vrea să se schimbe. Că astea nu-s haine de frate de sfânt. Și nici de foto­grafii la revistă. Noi nu și nu, că n-are rost să ne formalizăm. Da’ măcar să aducă o pătură, într-o învelitoare albă, brodată, ca să stăm pe ea. Că-i murdară banca de lângă perete. Fie, dar cum era sora matale? „Păi, era mai altfel decât fetele de vârsta ei, că mergea toată ziua la biserică. Mă lua și pe mine, peste câmp, la Hălăucești. Mă mai ștrengărea, din când în când, că nu prea eram cuminte. Mai fugeam cu vaca, nu mergeam la prășit, îi întorceam vorba înapoi. Și ea, cum era mai mare decât mine, cu vreo șapte ani, și voinică, așa, de fel, mă lua de după cap. Da’ era tare bună la suflet și țineam la dânsa. Când a fost cu moartea, țin minte ca ieri, aveam 15 ani. Eram la arii, căram paie, cu fratele mamei, de-i ziceam Mihai Viteazul. Și a venit o femeie din sat să mă întrebe de Veronica. Io am zis că-i la biserică, la Hălăucești, ca de obicei. Ea mi-a spus vezi, că-i moartă. Și-atunci am căzut pe jos“.

Urmează o tăcere apăsătoare. Nea Gheorghe plânge înfundat și ne roagă să nu fotografiem asta. Și să scurtăm povestea, că pentru el e o greutate prea mare: „Nu-s prea bucuros să vorbesc despre Veronica. Am 67 de ani, mă apropii de partea aia, am necazurile mele. Sper să fie sfântă, dar nu eu decid asta, ci preoții ăia mari. Eu doar am încercat să uit și să iert. Am băut și-am mâncat cu criminalul, am mers cu el la horă, n-am ținut mânie, deși lumea se mira pe mine. Pavel Mocanu ăsta a trăit printre noi, mai departe, în libertate, atâta amar de vreme. Deși cam toată lumea știa că el e ucigașul, a fost protejat de o rudă de la Securitate. Prima dată au arestat trei bărbați, dar le-au dat drumul, din lipsă de probe, și cazul s-a închis cu autor necunoscut. De-abia în 1973 s-a redeschis dosarul și Mocanu a fost condamnat la 11 ani. Nu i-a făcut pe toți, că a murit într-un accident. Și eu l-am iertat, după cum spuneam. Poate că asta este o faptă bună, demnă de fratele unui sfânt”.

Eleonora Iacob, acum în vârstă de 81 de ani, i-a fost vecină. Sigur că s-au înțeles bine, Veronica era o fată pâinea lui Dumnezeu: „Eu aveam copiii mărunței, opt la număr, și-i mai lăsam la ea când aveam treabă. A fost săritoare, harnică, dar întâi de toate foarte credincioasă. Umbla la biserică mai mult decât oricare dintre noi. Nici prea frumoasă nu era, înaltă, bine făcută, avea o față rotundă, părul lung, îl purta în gâțe (codițe) și sub batic. Umbla îmbrăcată cu haine făcute în casă, atunci se purtau niște cămeși lungi, țesute, un fel de port popular. Nu ieșea la joc, ca alte fete, n-o interesau nici băieții. Da’ și vremurile erau altele, te păzeai ca de foc să nu pună nici un bărbat mâna pe tine. Veronica a și murit pentru asta. Nu ca acuma, când se pupă pe uliță, ziua în amiaza mare, că am văzut eu când puteam să merg la biserică. Și în familii era altfel, dacă bărbatul îți lua pielea și o punea pe casă tot stăteai cu el. Acuma, numai dacă-ți zice ceva, îl părăsești.

Ce să mai spun eu de Veronica, draga mea? Că și-a dedicat viața lui Iisus. Și a trăit în lume ca o sfântă. Nu ieșea din rugăciune, nu se despărțea de Rozariu decât când lucra. După moarte, a început să facă și minuni. Vin oamenii de peste tot, iau pământ de la mormântul ei și se vindică de boli. Știe tot satul și cum l-a scăpat de la moarte pe Ludovic Ciucheș. Era o iarnă grea și omul a mers după lemne, dincolo de râul Moldova. La întoarcere, gheața de pe râu a crăpat, i-a răsturnat căruța și caii s-au înecat. Când și-a văzut moartea cu ochii, omul s-a rugat: Veronica, dacă într-adevăr ești sfântă, trebuie să mă duci pe drumul cel bun! Și atunci a apărut o ființă celestă, într-o lumină albă, care l-a scos viu și nevătămat la mal.

Povestea cu pricina ne-a fost confirmată și de părintele Flavian, parohul Bisericii Adormirea Maicii Domnului, din Nisiporești: „În semn de mulțumire pentru ajutor, Ludovic, ajutat de niște săteni, a pornit să ridice o troiță, în câmp, pe locul unde a fost omorâtă Veronica. Numai că oamenii nu știau, chiar exact, unde se întâmplase, că pe atunci erau lanuri de porumb. S-au tot uitat, s-au tot învârtit, s-au rugat. La un moment dat, pe lângă ei a apărut o căprioară și s-a așezat. A stat câteva secunde, cât să le arate locul, apoi a plecat. Oamenii sunt convinși că prin această întâmplare însăși Veronica le-a arătat locul sacrificiului ei. Așa că au ridicat troița și locul acela, numit La Veronica-n câmp, adună, în fiecare an, valuri de pelerini din toată Moldova. Sigur că oamenii povestesc tot felul de întâmplări, pe care le numesc minuni. Ba că Veronica a apărut și a oprit o mașină de sortat cartofi, tocmai când era să măcelărească un om, ba că pământul de la mormântul ei a scăpat de la moarte o femeie din Galați. Unii credincioși au adus și acte medicale de vindecări miraculoase, pentru dosarul de sanctificare. Dar noi nu avem voie să ne pronunțăm în legătură cu asta, până la aprobarea Vaticanului. Până atunci, Veronica e sfântă în conștiința oamenilor, dar nu facem cult în mod public“.

foto Octavian Tibăr

Îl întreb pe părintele Flavian dacă el, ca persoană, crede în această sfântă: „Eu sunt sigur de sfințenia ei și de ajutorul pe care îl dă în comunitate. E un lucru care nu se poate explica prin argumente logice, dar există“.

Rozina și Ana sunt prietenele sfintei. Își duc bătrânețile împreună, ca un fel de măicuțe în civilie, așa cum au trăit toată viața. Ar fi dorit să meargă la mânăstire, dar în anii ‘50 nu se putea, comuniștii au interzis asta. Și-atunci fetele, vreo 13, organizate de Veronica, au făcut o mișcare, numită Ordo virginis, respectiv Ordinul fecioarelor. Au promis sărăcie, curăție și ascultare, se rugau și munceau aproape tot timpul împreună, numai noaptea se lăsau pe la casele lor. Erau un fel de măicuțe pe ascuns, situație acceptată de biserică, așa, ca o modalitate de supraviețuire a credinței, în vremuri păgâne. Tanti Rozina susține că Veronica a fost sufletul acestei mișcări: „Ne lua pe toate, în fiecare dimineață, pe la patru, peste câmpuri, vreo opt kilometri, până la biserica din Hălăucești. Că la noi, pe vremea aia, nu era decât o filială. Iubea copiii, ajuta bătrânii, ne strunea la lucru, cântam, ne rugam și munceam împreună. De la o vreme, însă, Veronica avea de suferit acasă. Mama nu prea a iubit-o, că nu se căsătorea. Și atunci era o rușine să ai o fată bătrână, adică peste 17 ani, în casă. A și blestemat-o, Să-ți rămână oasele pe drumuri!, a zis. Și după aceea i-a părut rău. Că Veronica a murit chiar pe drumuri, în timp ce-și apăra fecioria. Venea peste câmp, de la biserică, și a atacat-o unul din sat, cu gânduri necurate. Sigur că ea, care era doar a lui Iisus, s-a luptat pentru curăția ei. Și dacă n-a putut-o viola, că era voinică, Mocanu a omorât-o, cu vreo 40 de lovituri de cuțit. A găsit-o un alt sătean, mai târziu, cu Rozariul strâns la piept. Și cu doi strujeni de porumb pe spate, în loc de cruce. Medicul i-a zis mamei să fie fericită, că Veronica a murit fecioară. Și-a apărat curăția cu prețul vieții. Și de atunci pentru noi este sfântă. Ne rugăm la ea să ne ocrotească și să ne binecuvânteze. Și chiar mai tare decât noi crede lumea care n-a cunoscut-o. Vin și se roagă la mormânt, la troiță, la locul sacrificiului. Apoi povestesc că s-au întâmplat minuni. Mama lui Mihai, de pildă, avea și o fată care nu vorbea. I-a pus pământ de la crucea ei, în apa de baie, de câteva ori. Și după aceea copila a vorbit“.

Preotul Damian Pătrașcu, de la Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman, este postulator pentru cauzele sfinților. Domnia sa a dus la Vatican, în 2006, dosarul Veronica Antal. 3.347 de pagini de mărturii și documente despre viața, moartea prin martiriu, virtuțile și faima de sfințenie ale celei în cauză. Au fost audiate zeci de persoane care au cunoscut-o, a existat un fel de interogatoriu, cu vreo 300 de întrebări. Studiul este foarte complex, susține părintele Pătrașcu, și urmează întocmai regulile stabilite de Biserica Catolică, în acest sens: „Atunci când cineva este bănuit de sfințenie, când are faimă de sfințenie, se face o cerere către episcopul locului, în cazul nostru de Iași, pentru a se începe cauza. Urmează, apoi, cele trei faze ale ei: premergătoare, de strângere a documentelor, diecezană, de interogare și ascultare a persoanelor care l-au cunoscut pe presupusul sfânt, și romană, de analizare a documentației depuse la Vatican, la Congregația pentru cauzele sfinților. Noi suntem acum în ultima fază, avem un relator care se ocupă de cauză. De trei-patru ori pe an merg și eu acolo, îmi mai cer informații suplimentare. Relatorul dă părerea lui la patru teologi. Apoi cauza merge la doi cardinali și, în final, la Papă, spre aprobare. Urmează canonizarea, la Vatican, eveniment la care vor fi invitați și localnici și preoți din zonă. Se vor face o icoană a sfintei, rugăciunile pentru liturghie și lecturile biblice, fiindcă i se va dedica o slujbă. Aceasta este prima mea cauză, aș spera să se finalizeze în zece ani. Dacă vi se pare mult, pot să vă spun că la Congregație se află în lucru cam 50 de mii de cauze, din toată lumea, unele istorice, unde nu mai există martori. Așa că trebuie să avem răbdare. Sigur că pentru oamenii din zonă Veronica este deja sfântă. Povestesc despre minunile ei, o cinstesc, i se roagă. Fiecare sfânt e specia­lizat pe ceva, ea ajută în bolile de inimă, de piele și la examene. La dosar există nenumărate mărturii, în acest sens. Dar eu nu pot să vorbesc despre minuni, până la finalizarea cauzei. Până atunci nu avem voie să facem cult public și ecleziastic, sfințenia rămâne la nivel privat, ca să zic așa. Dacă mă întrebați pe mine, ca om și ca preot, sunt fascinat de povestea Veronicăi Antal. Era de o noblețe teribilă, trăia cum noi doar visăm. Numai pentru alții, abandonându-se pe sine. Lumea zice că nici nu era de pe pământul ăsta. Și-a trăit în mod extraordinar o viață altfel normală.“

Mesajul ar fi că nimeni nu este exclus de la sfințenie, indiferent de unde și cum trăiește. Și că nu trebuie să mergi pe ape sau să învii din mormânt ca să ajungi sfânt. Și că, așa cum spunea  Maica Tereza, sfințenia nu e un lux, e o necesitate.


Eleonora Iacob, părintele Flavian, Rozina şi Ana Antal şi preotul Damian Pătraşcu ne-au ajutat să reconstituim viaţa pământeană a sfintei Veronica.


Taguri:

Comenteaza