Limba de lemn este incompatibilă cu literatura. Nu contează dacă această limbă de lemn derivă din limbajul administrativ sau din cel propagandistic.
Romanul Bătut de vânturi şi de ploi de Grigorie M. Croitoru este conceput în mare parte ca o autobiografie. Drept urmare, în paginile lui găsim un inventar minuţios al întâmplărilor trăite de autor. Din punctul lui de vedere, toate detaliile sunt importante. Din punctul nostru de vedere, această relatare conştiincioasă este plictisitoare.
Ceva asemănător simţim când, mergând într-o vizită, suntem obligaţi de gazdă să ascultăm tot felul de poveşti de familie, care pentru noi n-au nici o semnificaţie. Iar dacă amfitrionul mai şi scoate la iveală un album cu fotografii şi începe să ni-i arate pe cumnaţi, veri şi nepoţi, chiar că ne vine să ne luăm lumea în cap.
În afară de acest narcisism naiv, specific multor nescriitori care vor să facă literatură, în roman mai există ceva agasant şi anume limba de lemn folosită de autor. Deşi a fost o viaţă întreagă profesor de română, Grigorie M. Croitoru se exprimă ca un funcţionar. Multe pasaje par referate prezentate la o şedinţă de perfecţionare a cadrelor didactice:
„Am fost mulţi ani şeful catedrei de limba română din şcoală. Eram cinci profesori care lucram efectiv la clasă, au aderat la comisia noastră cei doi directori ş…ţ, mai antrenam, de fiecare dată, şi învăţători, mai veneau şi profesorii de la liceu ş…ţ, încât se strângea un număr suficient de mare de profesori, care permitea să desfăşurăm o activitate eficientă, diversificată, făcând chiar experimente, punând în discuţie teme interesante şi apoi în practică. Era o plăcere să participi la o activitate metodică.”
Chiar şi momentele sentimentale sunt evocate în acelaşi stil convenţional:
„Prieteniile s-au cimentat în timpul activităţii, cu colegii, sau la petreceri, cu cei din afara şcolii. Chefurile erau ocazionale, însă unele au fost memorabile”.
În sfârşit, sună prost şi tonul moralizator al unor comentarii:
„Parcă nu sunt de condamnat doi inşi care, într-o anumită împrejurare a vieţii lor, se întâlnesc, se plac şi cad de acord să facă dragoste. Şi fac. Sau nu sunt de condamnat prea tare. Dar atunci când se dedau la practici scârboase, animalice, perverse, nu mai pot fi numiţi oameni”.
În concluzie, nu e grav dacă îţi înşeli soţia, totul e să nu te dedai la practici scârboase. Cam cu atât rămânem din cartea lui Grigorie M. Croitoru.
*
În 1955 a apărut la Bucureşti Antologia poeziei sovietice, sub îngrijirea unei comisii a Uniunii Scriitorilor. Traducerea textelor în limba română se datora unor poeţi ca Victor Tulbure sau Veronica Porumbacu aserviţi partidului comunist.
Antologia era nu doar o antologie, ci şi un model de poezie propagandistică. Dacă deschidem azi acest uriaş volum cartonat, simţim o strângere de inimă, văzând cât de rău putea fi înjosită poezia. Dar mai înţelept este să facem un efort de detaşare şi să încercăm să ne amuzăm.
Într-un amplu poem, intitulat Cântarea colhozului „bolşevic” şi tradus în limba română de A. Toma, Nikolai Gribaciov face un eveniment politic din faptul că pe masa unei familii de ţărani se află o pâine:
„Din zori/ până-n zori,/ zoriţi, vestitori,/ zvoniţi buna veste:/ – Pâine este!/ – Pâine este!/ Copilaş octombrist/ cu ochi mari de ametist,/ nu pricepi ce te deşteaptă –/ din somn ochii ţi-i îndreaptă/ spre minunea de pe masă.”
Exclamaţia repetată „– Pâine este!/ – Pâine este!”, provoacă, inevitabil, ilaritate. Ca să nu mai vorbim de faptul că, luând în considerare trenurile încărcate cu grâu românesc trimise pe atunci necontenit către Uniunea Sovietică, am putea adăuga referitor la acea pâine: „Din România este! Din România este!” Pe de altă parte, versurile „Copilaş octombrist/ cu ochi mari de ametist” sunt un kitsch care ofensează ideea de copil.
Copilul din poem exultă şi îşi întreabă mama:
„– Mamă dragă, asta cine/ ne-a adus – de unde vine?”
Iar mama îi răspunde în stilul unui secretar cu propaganda:
„– Din colhozuri, măi băiete,/ pentru tine, pentru mine,/ scumpa ţară ne-o trimete”.
Cele aproape 1.000 de pagini ale antologiei sunt pline de asemenea combinaţii rebarbative de politică şi viaţă intimă. Iată încă un exemplu, din poemul Carnetul de comsomolist de Vasili Lebedev-Kumaci, tradus în româneşte de Constantin Argeşanu:
„Lângă inimi, carnetul de comsomolist/ Ne rămâne atât de fierbinte,/ Între poza iubitei cu ochi de-ametist/ Şi-ale mamei duioase cuvinte!”
Bietul ametist! A avut ghinionul să rimeze şi cu octombrist, şi cu comsomolist!