Cred cu tărie în faptul că, dacă vrei să cunoşti cu adevărat o ţară, nu trebuie să foloseşti niciodată serviciile oferite de o agenţie de turism. In afară de un tur al muzeelor şi al principalelor monumente, o cină „tradiţională” şi nişte dansuri populare, nu ai cum să trăieşti nici o experienţă notabilă. Poţi afla la fel de multe lucruri despre ţara respectivă folosind internetul. După o experienţă în Tunisia în care am fost purtat din oraş în oraş în goana autocarului, m-am decis să văd o altă ţară magrebiană pe cont propriu. Maroc
Aşa m-am înscris ca voluntar într-o asociaţie de voluntariat marocano- olandeză. Am tastat pe google work in morroco şi, din link în link, am dat peste un forum unde se vorbea despre ASTSV, asociaţia care organiza un work-camp în Errachidia. Nume care îmi suna extrem de exotic şi plin de promisiuni când încă eram în România, dar pe care am ajuns să-i pronunţ Erra-shit-ia. Cel mai ieftin bilet de avion pe care l-am găsit până în Casablanca a costat enorm (peste 500 de euro) pentru că nu aveam la dispoziţie decât o lună până la plecare. Am mai adăugat taxa de 150 de euro pentru cazare şi masă şi am început să realizez că voluntariatul este o îndeletnicire extrem de scumpă. Mai ales pentru mine, care eram proaspăt free-lancer. Nu-i de mirare că, între cei aproape patruzeci de voluntari, erau doar trei estici. După ce ne-am cunoscut mai bine, am făcut un sondaj printre ei, interesându-mă de motivul exact al venirii lor în Maroc. Mă aşteptam să aud patetisme gen „eu sunt aici ca să-i ajut pe copiii săraci”, dar marea majoritate au recunoscut componenta turistică a exeperientei. „Come on, 150 de euro şi să stai trei săptămâni? Unde mai găseşti aşa ceva?”. în plus, din Olanda, Franfa sau Spania, avionul costă sub 100 de euro.
Mai târziu, uitându-mă pe site-uri gen www.vo- lunteerabroad.com, am descoperit că, în anii 2000, voluntariatul s-a transformat într-un turism mascat. Dacă vrei să faci bine, trebuie să plăteşti. Un pic de muncă şi ceva mai mulţi bani (dar mult mai puţini decât dacă ai merge printr-o agenţie de voiaj), însă ai parte de un concediu plin de experienţe inedite. Toată lumea câştigă: voluntarul care are de făcut ceva util pentru semeni, cunoscând mai puţin superficial cultura autohtonă, organizatorii care fac un ban şi devin eroi locali pentru că aduc muncitori străini, cât şi beneficiarii direcţi ai muncii voluntarilor: copii care învaţă limbi străine, săteni cărora li se reconstruiesc case, animale cărora li se protejează habitatul ori însuşi mediul.
Intr-o dimineaţă călduroasă de iulie, în curtea unei şcoli dintr-un mic orăşel arab, în acelaşi timp şi garnizoană, un tânăr purtând o pereche de pantaloni scurţi, foarte decoloraţi, la bustul gol, cu o bidinea în mână, sta pe treapta a treia a unei scări de lemn, strâmbă, prost îmbinată, acoperind cu straturi de vopsea, neîndemânatic, pereţii unei şcoli. Nu este un fragment dintr-un manuscris inedit al lui Camus, ci descrierea începutului unei zile obişnuite în Errachidia.
Tânărul cu pricina eram eu, după cum v-aţi dat uşor seama. Ceva mai încolo, în tricou alb cu dungi negre, roşii, galbene, Duncan, student la arte vizuale în Derby. Missy nu e la bustul gol, din păcate. Poartă pantaloni scurţi, dintr-un material ca de costum, şi un tricou alb, mânjit de vopsea. De câte ori îndrept camera spre ea, se strâmbă şi dă din mâini ca o nebună. E din Detroit şi-1 detestă pe Bush. Sarah desenează personaje din Flinstones peste zugrăveala noastră din zilele trecute. La venire, am călătorit în acelaşi avion. Am descoperit asta în aeroport, când ne-am strâns în dreptul pancartei pe care scria ASTSV. Deşi e din acelaşi oraş ca Duncan, înţeleg mai puţin de 30 la sută din tot ce spune. Vandel pictează un peisaj luxuriant deasupra chiuvetei, un râu, verdeaţă, bărci, stânci, forme de relief. Nu se grăbeşte. Probabil că îl va termina exact în ultima zi. Vendel vorbeşte mult. Foarte mult. Peggy face un desen pe genul UNICEF. Un glob pământesc peste care stăm noi, lorzii bidinelelor şi maeştrii penelurilor, ţinân- du-ne de mână. Eu simt în capăt şi în mâna liberă ţin camera de filmat. E frumuşică Peggy, dar n-am schimbat niciodată mai mult de câteva replici. Are doar 17 ani. Cam ăştia suntem grupul de pictori. După ce s-a terminat perioada de voluntariat, am părăsit Errachidia, alături de un englez şi o bel- giancă, fericiţi că avem ocazia să explorăm adevăratul Maroc. Ajuns în Fes, oraş de care m-am îndrăgostit imediat, am scris următorul mail prietenilor:
Voluntarii au fost împărţiţi pe trei categorii: profesorii, cei care predau engleză şi franceză copiilor, entertainerii, care organizează diferite jocuri pentru puştanii marocani în sălile de clasă şi în curtea şcolii, şi zugravii, care readuc culoarea pe zidurile şi pereţii unei şcoli vechi, aflate la marginea oraşului. Ne trezim la 8 dimineaţa, mâncăm pâine cu brânză topită (de trei săptămâni) şi pornim pe jos spre locul de muncă. La 12 suntem înapoi acoperiţi de vopseaua roz-cărămizie care dă identitate oraşului. Ne spălăm în wc-ul turcesc unde a fost montat un cap de duş, după care cădem laţi pe saltelele din sala de clasă care ţine loc de dormitor. La ora două se serveşte masa. 7agi ne şi cus cusîn fiecare zi. Seara se iese în oraşul pe care Loney Planeta numeşte most bor- ing in Morroco.
Allah să fie lăudat. Savurez fiecare moment de când am părăsit Erra-shit-tia. M-am trezit la 6 dimineaţa, după două ore de somn. Petrecerea de adio a fost simpatică şi destul de tristă. Printre cântecele puse de DJ (da, am avut DJ) a fost şi Dragostea din tei. Am sărit în sus de fericire că aud cuvinte româneşti, fie şi imbecile. Am băut două beri, pe blat bineînţeles, pentru că e interzis alcoolul în clădiri publice, şi mi-am petrecut seara sporovăind cu cei cu care m-am împrietenit de-a lungul celor trei săptămâni. Merel se machiase şi arăta tulburător. Am stat până dimineaţa de vorbă. La sfârşit, ne-am pupat pe gură şi ne-am promis că ne vom revedea în Fes.
Autobuzul de ora 9 era arhiplin şi nu am mai găsit locuri aşa că l-am luat pe următorul, cel de ora 11. Nouă ore mai târziu, intrăm în Fes, după o călătorie cu peripeţii. La un moment dat, roata autobuzului a explodat la câţiva kilometri după ce ieşisem din serpentinele munţilor Atlas, unde nu există parapeti. Dacă am fi avut viteză mai mare, aţi fi primit acest newsletter doar dacă aţi fi făcut spiritism.
Aproape că am leşinat de indignare când, într-un orăşel pe lângă care Caracal e metropolă, am zărit pe zidul unei prăvălii jegoase inimioara Maggi. încă mi se pare incredibil.
Fes e superb. Mi-am petrecut dimineaţa hoinărind prin medina, un loc fascinant, misterios şi obositor. Am început să mă amuz negociind. Sunt mulţi europeni, dar destul de puţini români ajung aici pe cont propriu. Hotelul e jegos, dar costă doar 5 euro pe noapte. Nu vreţi să ştiţi cum arată duşul. Azi-noapte, de cum am sosit, la insistenţa celorlalţi, am mâncat la McDonalds. A fost pentru prima oară de când simt în Maroc când am avut dureri de stomac. La ora 3 noaptea, din cele 350 de moschei ale medinei a răsunat chemarea la rugăciune a celor 350 de muezini. De pe terasa hotelului li s-a răspuns cu înjurături în engleză, română, olandeză, franceză, exprimate cu voci de oameni treziţi din somn.
In timpul zilei, am vizitat cartierul evreiesc, numit moullah, adică ghetou. Nu mai e locuit de mult de evrei, dar casele au rămas şi arată complet diferit de arhitectura generală a oraşului, care e, cu excepţia medinei, french oriented. Acoperişurile sunt verzi, mer- cedesurile (grand taxi-urile) simt albe iar le petit, roşii. Seara am ieşit la plimbare îmbrăcat în djelabul primit cadou de la prietenul meu Mourad şi, ca prin minune, nimeni nu rn-a mai hărţuit, încercând să-mi vândă ceva. Plimbându-mă prin oraşul nou, am dat peste reprezentanţa Dacia, plină cu Logan-uri. Se pare că le merge bine pe aici. Oricum, Marocul e plin de Renaidt-urile după care a fost copiată Dacia.
Mi-ar plăcea să trăiesc în Fes. Nu mi-e deloc dor de ambuteiajele din Bucureşti şi de frigul din iarna care pentru mine va începe de cum voi pune piciorul în aeroport.
text de Jean-Lorin Sterian
