Ricordo Inuky are doar trei ani. Trăieşte în staţiunea Kongola, în nordul Namibiei. Ambii părinţi s-au îmbolnăvit de malarie şi au murit imediat după naşterea sa. Ricordo a rămas în grija celor trei frăţiori care au doar câţiva ani în plus faţă de el. Una dintre bunici i-a primit în curtea minusculă din jurul colibei sale, curte care le oferă un timid adăpost de nisip. Dacă astăzi Ricordo şi fraţii săi trăiesc, miracolul se datorează misionarilor şi voluntarilor ajunşi în această parte a Africii.
Muleila este o fetiţă harnică, citeşte şi vorbeşte engleza foarte bine. „Căsuţa“ în care trăieşte are trei pereţi prăbuşiţi pe trei sferturi. Tot ceea ce are este o pătură, o lumânare şi hăinuţele pe care le poartă. Ochii, însă, îi strălucesc ca două stele, căci poartă în ei fericirea. Cineva îi poartă de grijă. În Africa există mii şi mii de Ricordo şi Muleila. Copii care, pentru un zâmbet şi un colţ de pâine, sunt în stare să-ţi ofere tot sufletul. În fiecare an, conform statisticilor UNICEF, peste 26.000 de mii de copii mor înainte de a împlini cinci ani. În majoritatea cazurilor, cauzele morţii lor ar putea fi prevenite. Congo, Ethiopia, Nigeria, Angola sau Namibia, toate aceste ţări trăiesc una şi aceeaşi tragedie.
Namibia se află pe ţărmul occidental al Africii meridionale. Are o suprafaţă de trei ori mai mare decât România (peste 825.000 km2), însă populaţia sa nu depăşeşte 1,5 milioane de locuitori (comparabilă cu populaţia Bucureştiului). Namibia este a doua ţară pe glob (după Mongolia), cu cea mai mică densitate a populaţiei. Un sfert dintre locuitori se găsesc în capitala Windhoek. Oraşele sunt la distanţe foarte mari unul de celălalt. Albii, deşi reprezintă doar 6% din populaţia ţării, deţin toate afacerile în oraşe. Rata şomajului este extrem de ridicată, iar cei care muncesc în agricultură au salarii de mizerie – la preţuri ca şi cele europene, salariul e între 30 şi 100 de euro pe lună. Limba oficială este engleza. Se mai vorbese africaans (o olandeză hibridă), 14 limbi tribale şi numeroase alte dialecte. La prima vedere, Namibia pare una dintre ţările cele mai sigure din Africa: oraşele sunt frumoase, liniştite… parcă nici nu s-ar fi auzit de criminalitate sau de delincvenţă. Mulţi dintre locuitori au un loc de muncă şi duc o viaţă îndestulată. În alte părţi, însă, cu precădere în zonele rurale, situaţia e de-a dreptul dramatică. Familii sărace trăiesc de pe o zi pe alta, adăpostiţi, în cele mai fericite cazuri, în colibe simple. În cele mai tragice, direct pe nisip.
Voluntarii care au ales să îşi dedice câteva săptămâni pe an în folosul lui Ricordo şi al Muleilei nu sunt bogătaşi occidentali sau VIP-uri în căutare de popularitate ieftină. Sunt români, imigranţi în Italia şi în Spania, oameni simpli care pe timpul verii nu-şi construiesc case cu etaj în sat, pentru a avea unde se întoarce atunci când criza mondială îi va alunga de pe unde au pribegit. În vara anului 2008 un grup de astfel de români, stabiliţi la Torino şi la Milano, au luat drumul Africii, cu direcţia Windhoek, capitala Namibiei. Plecau cu intenţia de a construi cu braţele lor un viitor mai bun pentru Ricordo, Muleila şi alţii ca ei, orfani, bolnavi, murdari, pierduţi în deşertul Kalahari şi în nordul ţării, la graniţa cu Zambia şi Angola. Numele misiunii: Zâmbet în Africa. Susţinătorii: voluntarii permanenţi, biserici din diaspora (Spania, Italia si Anglia), diverşi sponsori.
Staţiunea misionară Kongola se află în nord-estul Namibiei, la 1.100 km de Windhoek. În anul 2006 doi voluntari au demarat proiectul de adoptare a copiilor abandonaţi Smile in Africa. La început erau 45 de copii. Au sosit pe rând şi alţi voluntari (echipe de 3 până la 11 persoane). Prin efortul românilor din Spania şi Italia, astă vară a fost finalizată o clădire care oferă hrană şi educaţie pentru aproximativ 100 de orfani. Se lucrează şi la amenajarea unei grădini de zarzavaturi, urmând să ia fiinţă şi o mică fermă de animale, o bucătărie şi câteva săli de asistenţă medicală.
Personalul staţiunii este extrem de redus: doar 7 persoane care s-au mutat acolo cu trup şi suflet şi care doresc să rămână anonimi. Împreună cu voluntarii ocazionali, cei care ajung când şi când în Africa, sunt în măsură să gestioneze nevoile populaţiei din zonă. Este singurul punct pe o rază de 400 km care poate oferi asistenţă socială, prim ajutor, consiliere, instruire, asistenţă spirituală. În fiecare zi vin să mănânce la cantina staţiunii între 20 şi 50 de suflete, care nu au de unde-şi procura altfel hrana cotidiană. De regulă, de două ori pe săptămână, maşina misiunii transportă cazurile mai grave la clinica cea mai apropiată, aflată la o distanţă de 400 km. Până de curând, voluntarii permanenţi au locuit în corturi. Românii din Torino şi Milano au ajutat la construirea noului centru, care are dormitoare pentru toţi. Nevoile urgente sunt: apă, hrană şi educaţia copiilor. Au fost puse în funcţiune puţuri de apă, cu pompe alimentate de panouri solare. La orfelinat vin zilnic 100–150 de copii. Programul începe la orele 8 pentru grupurile care nu merg la şcolile de stat. Sunt îngrijiţi, spălaţi, iau micul dejun, merg în clase unde se joacă şi învaţă, iar la ora 1 iau prânzul. La orele 15 ajung şi alţi copii, care mănâncă şi apoi studiază materiile principale: matematica, geografia, limba engleză. După cină, fiecare se îndreaptă către grupurile de colibe împrăştiate pe întinderea de nisip.
Pierduţi în deşert, fără lumină, fără posibilitatea de a studia, fără apă potabilă, cu extrem de puţină hrană, copiii nu reuşesc niciodată să mănânce îndeajuns. E uşor de imaginat ce se întâmplă când rămân şi fără părinţi. Lăsaţi în voia soartei, nu au nici un viitor. Nu au un chip, un nume oficial, o familie sau o casă. Sunt copiii nimănui. Inamicii lor cei mai de temut sunt malaria şi SIDA. Aceasta din urmă, mai ales, riscă să îngenuncheze întreaga Africă. Dacă nu se intervine, numărul orfanilor pe continentul african infectaţi cu virusul SIDA va creşte de la 40, cât este astăzi, la 50 de milioane în decurs de numai trei ani. La graniţa dintre Zambia şi Botswana, orfanii din cauza SIDA vor reprezenta 20% din populaţie. Statisticile internaţionale vorbesc în această zonă despre un grad de infectare cu virusul SIDA de peste 40% din totalul populaţiei.
Proiectul de adopţie la distanţă Smile in Africa (Zâmbet în Africa), supraveghează peste 300 de copii. Cei care adoptă un copil trimit lunar 35 de euro, prin care se acoperă nevoile de bază (mâncare, haine, rechizite şcolare, plus educaţie). Circa 20 de copii abandonaţi au fost preluaţi. Restul copiilor sponsorizaţi sunt distribuiţi pe o rază uriaşă. Lună de lună, voluntarii parcurg peste 3.000 km distribuind pachete cu mâncare şi haine.
Băştinaşii trăiesc în colibe insalubre care nu dispun de nici un fel de instalaţii de primă necesitate. Beau apă care nu este potabilă şi cel mai adesea se îmbolnăvesc din această cauză. Cunoştinţele de bază de igienă sunt ignorate. Nu au cunoştinţe elementare de igienă. Bolile cele mai răspândite sunt malaria, SIDA, TBC, gastroenterita. Voluntarii, chiar dacă nu au pregătire medicală de specialitate, sunt deseori puşi în situaţia de a acorda şi asistenţă medicală de bază. Biserica (construită în 2006) a funcţionat luni de zile ca şi cabinet medical. Nu sunt rare cazurile în care dorm în biserică sau corturi cei care au nevoie de tratament. Săptămânal, în timp ce merg în oraş pentru aprovizionare, voluntarii duc la spital bolnavii mai grav.
