De loc din Pakistan, a venit în Bucureşti în 2004. Prima impresie, care nu contează şi, de data asta, parcă nici nu-i de bază, a fost că „oamenii sunt drăguţi, casele frumoase, iar centrul vechi al Capitalei are o arhitectură interesantă, cu iz interbelic”.

A doua impresie, însă, a fost neplăcută. I s-a îmbolnăvit băieţelul si a înţeles cum merg lucrurile într-un spital românesc: „Când am văzut în ce condiţii erau trataţi copiii la Spitalul Marie Curie, am decis că trebuie să fac ceva în legătură cu asta. Doctorii sunt profesionisti, foarte drăguţi, dar clădirea necesită renovare, este foarte veche”. Într-un mod frumos si destul de rar întâlnit pe la noi, Wajiha Haris s-a simţit responsabilă de această stare de fapt. Asa că, în 2007, a înfiinţat Fundaţia Scheherazade, al cărei preşedinte este. Apoi primul proiect, renovarea Spitalului Marie Curie: „Am considerat că este responsabilitatea noastră, a societăţii civile, a persoanelor fizice şi chiar a sectorului privat, să luăm atitudine. Ne-am promis că vom face astfel încât fiecare copil ajuns în acest spital să poată fi vindecat şi să nu mai fie marcat de un mediu neprie­tenos”. Asa stând lucrurile, Wajiha Haris a făcut cunostinţă si cu morile de vânt ale biro­craţiei românesti, despre care, evident, nu are o părere prea bună. Dar parcă asta nici nu mai contează când la Marie Curie sunt trataţi, în condiţii decente, peste 120.000 de copii, din toată ţara, în fiecare an. Si lucrurile nu s-au oprit aici. Prin parteneriate cu sectorul busi­ness, societatea civilă si chiar cu un anume sprijin guvernamental, Fundaţia Scheherazade îsi continuă „renovările”, la propriu si la figu­rat. În prima categorie ar intra Centrul de plasament Pinochio, din Sectorul 1, Bucureşti, si Spitalul de copii Sfânta Maria, din Iaşi. Din ca­tegoria a doua, mai de fineţe, amintim bucuria de-a ne ajuta semenii. Care, uite, ne-a fost „resuscitată” de o pakistaneză.

În rest, Wajiha Haris susţine că este fericită la noi si că se simte „parte din România”, împreună cu familia. Are doi copii care învaţă la o scoală internaţională, dar vorbesc româneste, au prins de la televizor si de la prie­teni. Se pare că si noi suntem fericiţi s-o avem. Dovadă stau diversele distincţii primite de la oficialităţile românesti. Si, mai ales, zâmbetele miilor de copii însănătosiţi în spitale decente. Da, din România!

text si foto Mihaela Cazan

Taguri: nr. 6 / iunie 2011 Tweet

Friday, June 3rd, 2011 at 5:42 pm, DOSAR, RSS feed