florida laws on phentermine buy adipex drugs like phentermine

20 pastillas de valium doricum o ativan valium online valium 10 mg posologia

can you have a glass of wine while taking xanax buy xanax xanax and nadolol

can you order provigil online provigil cost what are the long term side effects of provigil

xanax single dose buy xanax online which is stronger xanax or ambien

advil pm and soma soma carisoprodol hotel amwaj blue beach abu soma resort spa 5

valium and aleve buy valium can valium cause suicidal thoughts

withdraw from klonopin side effects klonopin mg does klonopin make u loss weight

kegunaan obat valium valium for sale get diazepam Elizabeth

can i breastfeed while taking valium diazepam online valium half life 2 mg

CULTURA MASS-MEDIA

ZAVAIDOC, istovit de propria-i menire…

January 10th, 2009, com 2 comentarii

Vorbim despre Zavaidoc acum, într-o perioadă de declin dramatic al muzicii populare lăutăreşti de calitate. Am fost pe urmele lui Zavaidoc, încercând să respirăm parfumul acelor vremuri. Timpul transformă marile destine în adrese şi statui. La Piteşti, există o stradă care îi poartă numele. Sculptorul Eugen Petri i-a realizat un bust, ce urmează a fi turnat în bronz.

Ne-a lăsat, prin muzica sa, amintirea unor vremuri cu fanfare în parcuri, flaşnetari şi discuri de patefon. Ne-a lăsat nostalgia unui timp în care, pe înserat, la lumina felinarelor, dragostea se plimba cu trăsura.

Zavaidoc este unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi lăutari ai ţării din toate timpurile. Pe numele său, Marin Teodorescu, Zavaidoc s-a născut pe 8 martie 1896, la Piteşti, într-o familie de lăutari.

Se pare că supranumele de Zavaidoc l-a primit pe când îi înveselea pe ofiţerii serviciului militar, între 1916 şi 1918. Aşa l-a botezat un general, după o variantă lexicală regională veche, zavaidoacă. În limbajul vest-muntenesc arhaic, zavaidoc înseamnă năbădăios, neastâmpărat, zurbagiu, fire iute, om pus pe veselie şi nebunii. Zavaidoc reprezenta la vremea respectivă, în perioada interbelică, un virtuos al cântecului lăutăresc, al cântecului de petrecere. A fost un răsfăţat al sorţii până spre finalul vieţii.

Nu a făcut studii superioare, la Piteşti nu exista nici Şcoală Populară de Artă… Era fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu, interpret la vioară şi ţambal. Rămas orfan din adolescenţă, Marin, împreună cu fratele şi sora sa, pleacă la Bucureşti şi formează un taraf, numit mai târziu Fraţii Zavaidoc. A luat lecţii de canto, în Bucureşti, cu Dumitru Mihăilescu-Toscani şi Dimitrie Cutavas. ,,Avea o voce de tenor, cu un registru înalt ieşit din comun. Avea din născare un registru de invidiat, avea o forţă fizică a vocii, excepţională. Să nu uităm că, pe vremea aceea, nu exista microfon…“, ne spune astăzi domnul profesor Viorel Cosma, reputat muzicolog.

Putea fi cântăreţ de operă, aşa cum i s-a propus, dar a refuzat, preferând să cânte în localuri, unde câştiga imens pentru vremea aceea. Dincolo de argumentul financiar, cârciumile erau mult mai în acord cu destinul său şi predilecte pentru firea sa…

După ce a semnat contracte cu importante case de discuri ale vremii (Columbia, His Masters Voice, Odeon şi Cristal), Zavaidoc a devenit o vedetă naţională. Numele său a făcut epocă în restaurantele bucureştene ale epocii: La berbec, La şosea, Cireşica, Roata lumii, La Mariţa borţoasa, Parcul trandafirilor, Coşna, La cotitură, sau, în Piteşti, la Hanul cuţitarilor (există şi astăzi, în litigiu, revendicat de moştenitori…), Tuluca, Stoica, Tralea…

Primele date sigure despre Zavaidoc sunt legate de Primul Război Mondial. În 1916 s-a înrolat voluntar, în regimentul 44, infanterie. Livretul militar ne spune că avea înălţimea de 1,56 m, 80 de ?kilograme, păr negru şi ochi căprui.

Cântăreaţa Elena Zamora îşi aminteşte în cartea sa, Am slujit cântecul, că „pentru a mai ridica moralul răniţilor, se făcu o echipă din artiştii adunaţi acolo, care mergeau prin spitale, dând programe artistice“. Interpreta mai scrie că Zavaidoc s-a întâlnit cu George Enescu, în Primul Război Mondial.

După război, Bucureştiul s-a trezit la viaţă, oamenii, încercând să uite dezastrele trecute, au invadat restaurantele şi gră?dinile de vară… Restaurantul care l-a consacrat pe Zavaidoc a fost La berbec, care era vizavi de Liceul Lazăr. În staţia tramvaiului 6, vatmanul striga: „Staţia Zavaidoc ! Dă-te neamule jos, să mănânci peşte batog şi să-ţi cânte Zavaidoc !“

Deşi se spune că avea mare succes la femei, până la urmă, la 43 de ani, se căsătoreşte cu iubita sa de atunci, Constanţa, însărcinată în şapte luni. Soţia sa, mai tânără cu 15 ani, era geloasă. Zavaidoc îi explica mereu că meseria lui obligă şi la zâmbete împărţite cucoanelor… Se purta minunat cu consoarta sa, după cum aceasta îi spunea, prin anii ’70, muzicologului Viorel Cosma. În restaurante erau serviţi cu şampanie fină, din partea casei, comandau peşte viu, direct din acvariu… Era perioada în care Zavaidoc câştiga imens, avea maşină, avea şofer şi conturi serioase în bănci. În noiembrie 1940, i se naşte primul copil, o fetiţă botezată tot Constanţa, al cărei botez are loc odată cu nunta părinţilor ei, în noaptea de revelion a anului 1941. Viaţa de familie nu i-a fost tocmai liniştită. Se întâmpla uneori să apară câte „o nebună“, de la Bucureşti, să se convingă că Zavaidoc chiar s-a căsătorit. Când i s-a născut al doilea copil, un băiat, în culmea fericirii Zavaidoc străbate Piteştiul într-o sanie plină cu sticle de şampanie, ?ciocnind cu trecătorii…

În perioada aceea restaurantele se bat pe Zavaidoc, iar concurenţa era redutabilă: Jean Moscopol, Maria Tănase, Gion, Titi Botez, Mia Braia… Se ştie că o altă glorie a muzicii interbelice a fost Cristian Vasile, îndrăgostit nebuneşte, se spune, de o frumuseţe stranie, pe nume Zarada, ceea ce în limbajul etniei rrome înseamnă minunata. S-a vorbit despre o rivalitate între Zavaidoc-năbădăiosul şi Cristian Vasile, care a făcut ravagii cu Zaraza… O rivalitate ca între marii artişti. Folclorul urban îl acuză pe Zavaidoc, că ar fi pus la cale uciderea Zaradei, pentru a-şi torpila psihic adversarul. Povestea a fost preluată şi răspândită, pentru că, aşa cum e scris în manualele de manipulare, o minciună cu cât este mai mare, cu atât devine mai credibilă. În volumul Năbădăiosul Zavaidoc, semnat de Jean Dumitraşcu, scriitor, jurnalist şi directorul Centrului Cultural şi al Filarmonicii din Piteşti, autorul, după o minuţioasă documentare, scrie că în vremea uciderii Zaradei, Zavaidoc se afla pe front la Odesa, înveselind soldaţii români. Jean Dumitraşcu scrie că principalul suspect interogat de poliţişti a fost chiar Cristian Vasile, eliberat însă repede, din lipsă de probe. Oricum, pentru a prelungi traseul nostru mental, în epoca respectivă, cităm din descrierea lui Mircea Cărtărescu, în volumul De ce iubim femeile: „Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe atunci de Borilă. Le plătea ca să-l protejeze. Cristian Vasile îşi dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraţii Grigore. De mai multe ori guriştii se întâlniseră, însoţiţi de malacii lor, şi scoaseră cuţitele“. Proza lui Mircea Cărtărescu este însă ficţiune, dar mulţi cititori nu au avut puterea să reţină această precizare esenţială.

Dar probabil, la toate acestea, ar fi răspuns prin cântecul lui celebru: Sânge rău de ce mi-aş face/ Şi pe cine să te mânii/ Este-o veche zicătoare/ Bate vântul, latră câinii…

Din păcate, acest om care a strâns averi uriaşe, interpretul care a fost plătit regeşte de casele de discuri, bărbatul iubit de femei şi adulat de public, artistul care a pătruns în cele mai selecte cercuri ale societăţii româneşti de atunci, a murit sărac şi fără casă. Pe 4 aprilie 1944, la primele bombardamente, casa lui Zavaidoc a fost incendiată şi şi-a pierdut întreaga avere. S-a îmbolnăvit, a orbit şi a murit la numai 48 de ani, la Spitalul Filantropia. Ultimele sale cuvinte se pare că au fost: grozavă-i moartea…! Este înmormântat la Cimitirul Cernica, din Bucureşti.

Dintre cei trei copii pe care i-a avut, mai trăieşte doar Constanţa Zavaidoc. Domnia sa a moştenit talentul tatălui şi a făcut carieră muzicală, doar până la 36 de ani. Acum, a împlinit 68 de ani, locuieşte singură, în Bucureşti, în condiţii grele, dureroase. A acceptat să ne întâlnim, în faţa Ateneului Român, pentru că, după cum spunea, acasă e sărăcie mare… Avea doar patru ani când a murit Zavaidoc, de care îşi aminteşte cum cânta cu ea în braţe, cum îi umplea landoul de bani… Mama Constanţei Zavaidoc i-a povestit acesteia că tatăl ei îşi scrisese memoriile, care s-au pierdut la bombardament, împreună cu alte afişe şi documente ale epocii.

Ne mai rămâne doar să vărsăm un pahar cu vin vechi, în fântâna acordurilor sale. Ne rămâne muzica lui Zavaidoc, odihnită în plăci de patefon, pregătită oricând să oglindească, în lama cuţitului, iubirea şi jalea.


Taguri:

Comenteaza