După isprava ministrului Muncii, loan Botiş, am avut senzaţia că retrăiesc ultimele zile ale guvernului Năstase, un fel de remember 2004, dar pe o altă buclă. Puwak, Beuran, Brădişteanu.
Vă mai spun ceva acele nume? Vag. Semn că şi de bine, şi de rău, totul se uită, totul se spală. Şi corupţia. Şi mişmaşurile. Şi machiavelismul politic. Dar nu se uită ce a făcut, în acel mandat, PSD. Aşa cum nici noi nu vom uita, prea uşor, isprăvile pedeliste.
Toţi politicienii – din toate partidele politice, precum şi generaţii diferite – au făcut bani – bani buni, să le ajungă o generaţie, două sau chiar trei de acum înainte – şi s-au dat la fund. S-au tirat, cum se zice în mediile mai puţin academice. S-au fost uitat de la sine. Doctorul Brădişteanu a operat şi, astfel, şi-a recăpătat, făcând ceea ce ştia el mai bine, reputaţia şifonată. Puwak a cam dispărut din orizontul apropiat al vederii noastre, făcându-se mică, mai mică şi decât Adrian Năstase.
Dar, după ce au trecut aproape două mandate, două sau mai multe guvernări (cine mai ştie câte boc-cii avem, în sărăcia noastră!), am ajuns să repetăm istoria, pe altă buclă. Pe bucla PDL. În loc de Puwak-Beuran-Brădişteanu, avem, în ultimul mandat, „axa” Monica Iacob Ridzi – Ioan Botiş – Elena Udrea, asta ca să nu ne mai căşune (şi) pe Că(p)şuneni, dar şi pe alţii.
Ioan Botiş, prin nonşalanţa cu care a tratat problema, s-a detaşat complet de plutonul celorlalţi. Cazul lui se aseamănă ca două picături de whisky, apă sau corupţie (aici trebuie să alegeţi dumneavoastră) cu cel al Hildegardei Puwak (hilde-garda moare, dar nu se predă…)
O altă mişcare „şmecheră” (cred că nu urăsc nimic mai mult, pe lume, decât şmecherii – şi şmecheriile lor!) este să dai înapoi salariaţilor bugetari acele vreo douăzeci de nenorocite procente pe care le-ai luat, cu vreun an în urmă, tot de pe la ei. Este ca în bancul ăla troglodit în care bagi oaia în casă, bagi vaca – şi pe măgar, iar după ce le scoţi pe rând, să vezi ce bine e…). La finele lui 2011, anul în curs, autorităţile ne-au anunţat că bugetarii îşi vor relua salariile intacte, aşa cum erau ele înaintea crizei. Guvernanţii ne dau ceva… dar cu ce gând? Cu gândul la alegerile locale – şi, în general, la alegeri, cele care debutează în mai-iunie anul următor cu o campanie în care forţele politice îşi încordează muşchii obosiţi.
Tocmai am asistat la cea mai mare campanie electorală a tuturor timpurilor.
Cea mai bună strategie politică a casei regale britanice pare să fie cea a nunţilor. Cu o asemenea stratagemă, partida monarhică şi-a asigurat popularitatea. Că doar schimbarea monarhilor egal bucuria nebunilor. Schimbarea conducătorilor… Deşi nu întotdeauna se dovedeşte chiar aşa!
Ei bine, asta e: partidele politice româneşti pot să tragă cu ochiul la uriaşa (şi aproape inexplicabila) notorietate de care se bucură sângele royal în ţara de peste Canalul Mânecii. Sigur, explicaţii se pot găsi: că sunt tineri, că sunt frumoşi. Că el este îmbrăcat în culorile Angliei. Cu coroana „tricotată” pe piept. Că ea pare radioasă – şi, oricum, mai simpatică decât Camila Bowles-Parker. Că ei par să fie sortiţi fericirii pe care Prinţul Charles şi Prinţesa Diana n-au ştiut să o împartă şi să o trăiască.
Pe de altă parte, nu mă pot opri să spun: iată awareness la scară planetară.
Două miliarde de oameni au fost „clienţii” acestei superproducţii londoneze.
Un target divers, enorm.
O demonstraţie că lumea poate fi recreată din nou. Că poate fi impresionată. Că nu s-a blazat.
