Ce-a fost, ce este şi ce vrea Alianţa Nord-Atlantică

Chiar dacă pentru mulţi români sună ca un nume, precum Ion sau Maria, NATO reprezintă acronimul în engleză al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, cea mai mare organizaţie politico-militară a tuturor timpurilor. Citeste continuarea

În teorie, procurorul este persoana care veghează la respectarea legii, intervine în apărarea legii şi pledează pentru respectarea legii. De cele mai multe ori, teoria se confundă cu realitatea. Bineînţeles, mai puţin în România! În România, procurorul este altceva, o entitate greu de definit, ocultă, o persoană cu demnitate publică şi care îşi poate folosi funcţia, influenţa şi statutul social în propriul interes, cu mult înaintea interesului general pe care s-a angajat să-l apere. Citeste continuarea

În ultimii ani, românii au găsit încă o modalitate originală de-a se face de râs în faţa Europei: cu urşii! Îi filmăm la nuntă în Poiana Braşov, mâncăm cu ei la o cârciumă din Sebeş, îi punem de pază la Fabrica de uraniu din Feldioara, îi învăţăm să se închine, în post şi rugăciune, la Mânăstirea Cotmeana. În locaţiile amintite, şi în multe altele, urşii au fost transformaţi în „obiecte de decor”. Înfometaţi, ţintuiţi în cuşti ruginite. Ca să aibă turiştii la ce se holba! Până când grozăvia a ajuns la urechile World Society for the Protection of Animals (WSPA). De unde s-au pus la bătaie două milioane de euro. Pentru rezervaţia de la Zărneşti. În care urşii cu pricina şi-au recăpătat libertatea. Citeste continuarea

Orville Schell – Tibetul virtual: Căutând Shangri-La de la Himalaya la Hollywood: „Cartea lui Harrer (Şapte ani în Tibet) a oferit o poveste fabuloasă despre un tărâm izolat, străvechi şi misterios, ale cărui spaţii deschise, munţi maiestuoşi şi religie mistică reprezentau opusul a tot ceea ce cunoscusem.“ Citeste continuarea

Să scrii povestea unui organ al corpului omenesc e un lucru cu mult mai neobişnuit decât dacă ai scrie un story al întregului. Dar povestea unei inimi? Mai ales dacă e de regină? Ei bine, inima Reginei Maria are povestea ei, arhizbuciumată, ca a oricărei inimi care a iubit mult, a pătimit şi pre pământ s-a tulburat în zadar, cam aşa cum se tulbură tot pământeanul.

La 7 septembrie, 1940, un general al Armatei Române, aflate în retragere de pe Cadrilaterul românesc, are grijă să încarce o casetă preţioasă din firida unei bisericuţe modeste, de pe malul mării. Suntem în Balcic şi trupele româneşti evacuează zona. Tratativele, care s-au dus şi la Craiova, au avut drept finalitate, cedarea Cadrilaterului. Fusese sfatul „prietenesc“ dat de Hitler – şi prezentat ca singura soluţie care ar împiedica sfâşierea României între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria. U.R.S.S. ameninţa cu luarea Moldovei întregi, până la Milcov. În locul sfâşierii, ni se oferea o alternativă: hărtănirea. Renunţarea părea singura soluţie, deşi nu era. Fiul celei care avea inima la Balcic avea să cedeze locul unde inima se odihnea. Generalul român care a coordonat convoiul bunurilor din castel a intrat şi în capelă. Acolo era inima Reginei Maria, cea reîntregitoare de ţară. Capela se numea Stella Maris.

CUIBUL NELINIŞTIT. (I SE SPUNEA QUIET NEST)

Regina murise cu doi ani înainte. Niciodată, pesemne, nu îşi închipuise, nici în visurile cele mai negre, că ţara pe care o lăsase fiului ei va fi sfâşiată aşa cum a fost. Nici măcar nu s-ar fi gândit să se clintească un fir din România Mare.

Aşa a fost. Balcicul a fost zguduit de cutremurul de pământ din 1940. Şi de bombardamente, la sfârşitul războiului, în 1944. Dar, mai târziu, şi bulgarii aveau să se certe pe Castelul de la Balcic. Deşi a fost denumit Quiet Nest (Cuibul liniştit), el numai cuib şi numai liniştit nu s-a dovedit. Anul 1913 s-a dovedit cu noroc pentru români. În urma celui de-al Doilea Război Balcanic, Quadrilaterul, o porţiune dreptunghiulară de pământ de 7.565 kilometri pătraţi, se alipea teritoriului României. El avea un statut asemănător cu cel al Dobrogei, provincie dobândită în urma Războiului de Independenţă, ca ofertă a guvernului bulgar pentru despăgubiri în urma conflictului. Suprafaţa domeniului regal înfiinţat, ulterior, pe Cadrilater: 18 hectare.

Căpătaţi cu Palatul din Balcic, bulgarii s-au apucat, acum, în ultimii ani, să se certe pe el. Cearta e între Ministerul Culturii şi Universitatea din Sofia, îndeosebi pentru Grădinile Reginei Maria. Este piesa de rezistenţă, piesa de atracţie a locului, frumuseţea lor întrecând, cu mult, castelul, care e, mai degrabă, modest. Are simplitatea şi austeritatea de care numai o regină se poate îngriji. Seamănă nu cu Peleşul, grandios, ci mai curând cu Branul, sever, primitiv chiar, deşi substanţial mai mic ca întindere şi dimensiuni. Este, cu adevărat, un „palat de vară“.

În urma scandalului de la bulgari, directorul Grădinii Botanice (aşa se numesc acum grădinile regale) a anunţat că renunţă la cetăţenia bulgară.

Ce e cu totul supărător, mai ales pentru un român, este că, dacă vrei să ajungi la castelul din Balcic, peste tot, pe pământ bulgar, vei fi întâmpinat cu indicatoare de genul „TO THE PALACE“. To (the) whom’s Palace, îţi vine, în aceeaşi limbă, să întrebi. Dar bulgăroii cu ceafa groasă nu suflă nicăieri nici o vorbă. Corect şi normal ar fi să specifice clar: SPRE PALATUL REGINEI MARIA. Şi, da, chiar în româneşte, pentru că asta e limba pe care a adoptat-o Regina care l-a ctitorit. Şi, mai mult, nu se face nici o specificaţie: Regina Maria a cui? A Bulgariei? Nu A ROMÂNIEI? Peste tot, nu se suflă nici o vorbuliţă.

Dar bulgarii, cap greu, îşi aduc aminte iute de care regină e vorba, atunci când vor să ne vândă, la suprapreţ (în bani româneşti), vinurile reginei. Altfel, cum de unul dintre vinuri s-ar numi MISSY?

Sau altul, pe româneşte, DUCESA?

COASTA DE ARGINT

Iar dacă vrei să ai asistenţă în română, nu poţi. Cum nu poţi plăti nici în lei, ci în leva. Trebuie să te descurci în limba bulgărească, să vorbeşti în bulgărească, să ceri bilet în aceeaşi limbă. Bulgarii ştiu bine engleza numai când e vorba să dea din cap spre dreapta şi, mai ales, spre stânga. Personal, a trebuit să cer un bilet în ruseşte. Grăsana de la casă s-a înviorat brusc.

De la ce a fost Coasta de Argint (cum era numit litoralul românesc de sud, Cap Caliacra-Balcic, prin comparaţie cu Coasta de Azur) la ce e acum, e o cale lungă. Am bătut cu pasul domeniul regal, care se află în deplină & tihnită paragină. Porţi ruginite, cu sârma ruptă, ţipând a restrişte şi izbelişte. Locuri de care se îngrijesc numai câinii şi, odinioară, se îngrijeau regii României. Ştiţi cum îl cheamă pe directorul general? Ghiaurov. Şi ştiţi cum îi spun bulgarii locului? Ceva cu „institutul naţional bulgar de cultură“. Bine că n-a fost Caragiale bulgar. Halal bulgar, halal cultură naţională. Nu viezure, mânz, varză, ci bragă, iaurt, bulgar, zarzavat, castraveţi. Ca să intri în complexul muzeal, îţi trebuie, de altfel, două bilete. Unul pentru castelul propriu-zis, altul numai pentru grădină. Grădina are, de altfel, propriul ei designer special, care se ocupă de geometrie, arhitecturi, forme, aleile cu „lumânările“ copacilor, tăiate, ce-i drept, riguros, la „marele fix“. Minunată este, mai ales, cea intulată Grădina lui Allah.

Singura surpriză cu adevărat plăcută a fost la vila prinţului Nicolae. Acolo am dat, culmea, peste o unguroaică, amabilă, care vorbea destul de bine româna – şi care ne-a dat toate explicaţiile posibile în română. În vila prinţului Nicolae se află o pinacotecă. La etaj, camerele princiare. „În plin sezon, ne-a spus custodele clădirii, se poate dormi cu 25 de dolari pe noapte de persoană în camera princiară“. Poţi scrie, după aceea, un minunat reportaj princiar, care să se numească: AM DORMIT O NOAPTE ÎN CAMERA PRINŢULUI NICOLAE. Ieftin ca braga. Prinţul Nicolae, cel pasionat de maşini şi vinuri, ar zâmbi. „Şi, dacă vi se pare prea mult, adaugă fata, foarte drăguţă, puteţi veni în extrasezon, când e şi mai ieftin“.

PARADISUL A FOST LA BALCIC

Dacă Paradisul a fost pe Pământ, el nu a fost în Mesopotamia. Cel puţin eu nu cred. N-o să mă convingă nimeni. A fost, cu siguranţă, la Balcic. N-am văzut, la început de toamnă, un loc mai frumos pe lumea aceasta mare – şi am văzut hălci bune din vreo trei continente. Tot căutând, în biotop, locul unde a adăstat inima Reginei Maria, mă gândeam că e singurul loc românesc unde muntele (de fapt, este vorba de un deal înalt) se îngemănează cu marea. Şi naşte doline şi coline curbate, în pante absolut minunate. Poate şi de aici lumina aia, ciudată, spectrală, despre care se vorbeşte la Balcic. Lumina pictorilor din Şcoala de la Balcic, atât de îndrăgiţi de Regină. Şi dacă n-a fost măcar Raiul terestru, a fost cel puţin, pentru o vreme, Paradisul pictorilor.

Şcoala de la Balcic este prezentată, de unii dintre artiştii plastici contemporani, ca o alternativă la valorile avangardei, exaltând mai mult specificul naţional. Colonia artistică pe care au constituit-o pictorii români la Balcic era preocupată de Orient şi motive orientale. Era, indubitabil, un loc al boemei. Numele pictorilor des amintiţi în relaţie cu Balcicul sunt Ştefan Dimitrescu, Tonitza, Iser, Şirato. Un apogeu al soarelui şi luminii meridionale, într-o climă aproape mediteraneeană.

EXPOZIŢIA DE INIMI

Am bântuit ore în şir, până aproape am pierdut şirul timpului, prin domeniul regal. Ca să poţi ieşi pe plajă, îţi trebuie o aprobare specială, fiindcă altfel nu mai poţi intra – sau biletul nu mai e valabil. Dar cei care cunosc teritoriul pot intra nestingheriţi prin clasica spărtură din gard. La urmă, repet, abia la urmă de tot, am dat peste firida şi capela destinată inimii Reginei. De ce? Simplu. Nu e decât un simplu afiş care să o indice şi care o prezintă ca pe un fel de „expoziţie“. Halal expoziţie!

Hai, neamule, la expoziţia de inimi! De inimi, de regine, fireşte. Bâlci, Balcani, iarmaroc, aici ou tout est pris à la légère, cum zice franţuzu’. Singurul rapel din memorie – şi abia atunci mi s-a întâmplat declicul! – este faimoasa casetă comandată la Paris, care, actualmente, face parte din Tezaurul de Stat al României. Ea închide, parcă, un cerc. Unul misterios. Cu adevărat ezoteric. Şi destinal. Este caseta pe care a primit-o, în dar, pentru „DOAMNELE ROMÂNE“, Regina Maria, prin 1893, atunci când a păşit prima oară pe teritoriul României. Ce chestie, îţi vine să spui: şi acolo îi e închisă inima. Cetluită chiar. După ce a fost plimbată printr-o firidă a Branului, tot din ordinul Principesei Ileana, care a ordonat şi repatrierea ei de la Balcic, odată cu căderea Cadrilaterului în mâinile bulgarilor. După ce a fost deteriorată. După ce s-a zvonit că „periculosul mintal“ Emil Bodnăraş (în parte, naş, se pare, şi al Casei Scânteii, varianta românească a Lomonosovului!) a „vândut“ Castelul de la Balcic statului bulgar în contrapartida unui teren din Sofia. Însă gândul revine la inima Reginei. O inimă neliniştită, care a străbătut toată Europa, a iubit – şi a fost gata să moară pentru tot ceea ce iubeşte. O inimă de, aşa cum i se spunea, „Regină-soldat”. Care l-a iubit şi pe Boyle, şi pe principele Barbu Ştirbey, şi pe Ferdinand. Dar a iubit şi Cadrilaterul, şi pământul românesc. O inimă curajoasă, mai mare decât trupul. Şi mai tare în credinţă.

Aşa am început să-l urăsc pe George Bibescu (1833–1902). Dacă nu refuza tronul Bulgariei, astăzi îmi cumpăram o casă la Balcic. Nevastă-mea, Nicoleta, e complet de acord. În plus, zice că-i mai ieftin decât pe litoralul românesc. Dar cum să înveţi bulgara? O dilemă din care nu prea poţi ieşi.

foto Mihail Gălăţanu

Şi dacă v-aş spune că am cunoscut o femeie care „vorbeşte” cu morţii? Şi cu viii, fără ca ei să ştie. Stă la taclale, pur şi simplu, cu subconştientul lor. Se uită la o fotografie şi „vede” aproape toată viaţa persoanei respective. Poate „retrăi” o crimă, o dispariţie, o poveste închisă demult. Chiar şi o viaţă anterioară, pentru cine crede în ea. Nu-mi recomandaţi un psihiatru, mulţumesc. Tocmai l-am consultat pe cel mai bun. Profesorul Mihăilescu, directorul Spitalului Obregia, zice că sunt chiar prea normală. În sensul că am puţine certitudini, la viaţa mea. Iată una dintre ele: faptul că eu nu cred sau nu înţeleg un lucru nu înseamnă că acel lucru nu există. Citeste continuarea

Tot clou-ul lunii care a trecut a atârnat de firul de păr al politicii externe. Febra Kosovo a cuprins pe toată lumea, care a (mai) uitat de CNSAS, Voiculescu, „bârfele, şmenurile şi şuşanelele interne” – şi a trecut la cele externe, ca să tragă cu ochiul spre butoiul cu pulbere al Balcanilor. Citeste continuarea

De mai bine de un an am trecut de la ROL la RON.

Oamenii însă nu s-au obişnuit cu „denominarea monedei naţionale“. Continuă să spună că au lefuri de zece milioane, de pildă, sau că pensia lor sare de cinci milioane. Pe nevasta unui muncitor o ia ameţeala când bărbatul ei vine triumfător de la serviciu şi o anunţă entuziast: „Femeie, am luat o primă de două milioane, merit şi eu o bere! Rece să fie, că ne permitem!“ O băbuţă tremură de emoţie când poştaşul care îi aduce lunar banii îi dă cu 200.000 de lei mai mult, şi se gândeşte cu toată veneraţia la guvernanţii care au o asemenea grijă faţă de cei vârstnici, şi le cresc periodic veniturile cu astfel de sume substanţiale. Iar apoi şopteşte înlăcrimată: „Păcat că s-a dus ăl bătrân, ce s-ar mai fi bucurat şi el, astăzi am fi făcut-o lată!“ Chiar şi copiii freamătă cu voioşie pentru că li s-a mărit alocaţia cu 30.000 de lei – ce, câteva lame de gumă în plus sunt de colo?

O simplă obişnuinţă la care nu se poate renunţa aşa uşor, am putea spune. Un mers al lucrurilor în virtutea inerţiei. Am putea da vina şi pe lenea de a calcula potrivit noilor reguli. Sau – Doamne fereşte! – chiar pe neştiinţa unora de a socoti cu alte cifre.

Şi totuşi, eu cred că este vorba despre ceva mai profund în această situaţie. Ceva care ni s-a fixat temeinic în subconştient. Ne-a cam plăcut jocul cu milioanele. Ne-a creat o stare de bine. O vreme, ne-am simţit mai împliniţi, mai siguri pe noi înşine, mai încrezători în viaţă. Am fost, cu toţii, milionari. Ni s-a părut că suntem bogaţi. Chiar dacă noi, cei mai mulţi, eram milionari în lei, iar o mână de răsfăţaţi ai sorţii erau milionari în euro. Ne-am cufundat cu deliciu într-o iluzie la care ne vine greu să renunţăm. Iluzie pe care o prelungim în zadar – numai în cazul leilor a funcţionat tăierea a patru zerouri. Euro a rămas la fel.

– Doamnă Ilinca Tomoroveanu, v-aţi întors recent de la Budapesta. Care a fost scopul călătoriei?

– Teatrul Naţional, la invitaţia ICR Budapesta, a făcut un turneu cu Inimă de câine, de Mihail Bulgakov, spectacol regizat de Yuri Kordonsky, şi am avut două reprezentaţii pe scena Teatrului Katona Jozsef, care s-au bucurat de un succes extraordinar, în sensul că s-a jucat ca la premieră. Sălile au fost arhipline şi publicul a reacţionat excelent. Citeste continuarea

Andreea s-a întâlnit cu gimnastica la patru ani (1988), la Clubul Sportiv Şcolar din Bârlad. Peste nouă ani a trecut de selecţia exigenţilor tehnicieni Octavian Belu şi Mariana Bitang, pe atunci antrenorii lotului naţional de gimnastică feminină, şi a ajuns la Centrul Olimpic de la Deva. A muncit mult, a făcut sacrificii imense renunţând la copilărie pentru titlul olimpic de la Sydney (2000). Deşi medalia de aur i-a fost retrasă din cauza unei aspirine nenorocite, Andreea rămâne, pentru milioane de români, adevărata deţinătoare a laurilor olimpici la individual compus. Puteţi afla, în exclusivitate, nu numai povestea-blitz despre Sydney 2000 (spusă prin gura ei), dar şi (alte) lucruri care fac din Andreea Răducan o femeie dorită de mulţi bărbaţi. Citeste continuarea