Fathi Taher este cetățean iordanian de origine palestiniană, venit în România, ca să facă afaceri, în 1970, pe când avea în jur de 20-22 de ani. În toamna lui 1988, Taher pleacă acasă, și se întoarce în România, la începutul lui 1991. Afacerile intermediate de Taher, ca reprezentant al Kuwaitului în România, se derulau prin intermediul Departamentului de Comerț Exterior. Citeste continuarea

Ambasada României îl declară mort pe baza raportului Poliţiei

Chiar când ecourile cazului Crulic nici nu se stinseseră bine, un alt caz a apărut la orizont. Scriu despre el pentru că îl cunosc foarte bine, din motive perso­nale: l-am cunoscut pe cel care îi e protagonist (de asemenea, jurnalist) şi om apropiat. Este vorba despre Eugen Neculiţă, presupus mort de către Poliţia indiană, verdict pe care l-a împrumutat şi Ambasada României în India. Citeste continuarea

M-am săturat de Piccadilly Circus, de Soho, de parcuri şi muzee. Mai ales că locuiesc lângă Piccadilly, plătesc o chirie enormă şi n-am să uit niciodată felul brutal în care mi-a fost smulsă geanta în plin Piccadilly Circus, vizavi de secţia de Poliţie. Am reclamat imediat, dar am dat de nişte puicuţe africane pe post de făcătoare de lege. Nepăsarea lor mă face să cred că ar fi fost mai bine să apelez la o făcătoare de minuni. În fine, dacă în plin centrul Londrei nu eşti în siguranţă, ce rost mai are să plăteşti o chirie acolo? Merită. Citeste continuarea

Să vezi Malta cu ochii tăi e, într-un fel, o experienţă singulară: echivalează cu a vedea cum funcţionează primul (sau, oricum, printre puţinele) dintre statele cu adevărat „sinarhice” din lume: condus, multă vreme, de un Mare Maestru, de un iniţiat. Sigur, acum, Malta a trecut la regimul de republică, adică are un preşedinte. Dar, vreme de câteva secole, în fruntea ţării, s-a aflat, în mod continuu, un iniţiat, ceea ce nu e deloc puţin lucru. Şi urmele acestei treceri prin istorie rămân. Citeste continuarea

Un cabinet de terapie, undeva în zona Tineretului, din Bucureşti. Sala de aşteptare e plină de pacienţi. Alături, într-o încăpere „mobilată” cu icoane şi flori, se râde, la greu. O fi şi ăsta un fel de tratament, îmi zic. „Hai, intraţi, povestim printre altele. Dacă staţi la rând, vă apucă noaptea. Sigur că nu mă deranjaţi, pot face orice în timp ce tratez. În afară de sex! ăsta e, totuşi, mai intim, necesită un timp al lui”. Citeste continuarea

În urmă cu vreo câteva săptămâni, am primit prin e-mail înştiinţarea că am câştigat 122.038,95 euro la Loteria Quinigol. Citeste continuarea

Prietenii râdeau de ea, când s-a hotărât să participe la reality-show-ul Big Brother, de acum câţiva ani. Ce Dumnezeu ai găsit la emisiunea asta, când ţie îţi plac literatura şi modelling-ul?, au întrebat-o ei. Păi, tocmai asta era problema! Raluca Lăzăruţ voia ceva mai mult şi ei nu înţelegeau. Voia să fie cunoscută, admirată, iubită de cât mai mulţi, voia să fie în prim-plan, în mijlocul evenimentelor. Pe scurt, voia TELEVIZIUNE! Citeste continuarea

„Cred că am trăit tot ceea ce trebuie să trăiască o femeie care nu poate să-şi imagineze viaţa fără iubire: bucurie, suferinţă, dor, plictiseală, patimă, nebunie, disperare, pasiune…“ Citeste continuarea

Ce temă fertilă! Cu unele reverberaţii şi în literatura română, dacă ne gândim la Don Juan de Breban… Şi cum să ratez tocmai eu să scriu despre ea? Scrisese şi Gabriel Liiceanu, mai înainte, despre seducţie. Şi, hotărât lucru, seducţia e, invariabil, la origine un fapt spiritual; expresia seducţie carnală e cel puţin „neverosimilă“. Căci nu poţi seduce carnea decât aşa, ca o metaforă: mai întâi, trebuie să cucereşti spiritual. Cartea, care ar fi putut fi o capodoperă – deşi nu este – reînvie tradiţia trubadură & „caballeră“: aduce un aer medieval, în lumea noastră supraetajată tehnologic – şi vorbeşte despre ceea ce francezii (sau, mă rog, provensalii…) numeau l’amour courtois. Don Juan e un fel de… „zburător“, da’ aşa, unul mai occidentalizat.
Citeste continuarea

A fost unul dintre modelele mele la Paris: cum aş putea fi fără părtinire (am avut cumva aceiaşi profesori ca şi cei de la ENS – École Normale Supérieure, el fiind elevul acestei şcoli). Atunci, făcea vogă una dintre cele mai bune cărţi ale sale: Călugărul şi filosoful, convorbiri cu fiul său, dus „la monastire“. Lucru care te trimite cu gândul la Constantin Noica şi Părintele Rafail. Este vorba despre Jean François Revel, care trece drept un filosof şi un gânditor marcant, iar cartea apărută, recent, la Editura HUMANITAS, Cunoaşterea inutilă, are un început fulminant: „Cea dintâi dintre forţele care conduc lumea este minciuna“. Peste numai câteva rânduri, Revel afirmă: „Puţine sunt ţările în care amândouă, democraţia şi liberul acces la informaţie, să se fi bucurat de o evoluţie fără sincope, fără presiuni şi ingerinţe de-a lungul generaţiilor“. Poate aşa se şi explică de ce Franţa, dincolo de cultură, de-a lungul generaţiilor, se bucură şi de un destin pe măsură. Citeste continuarea