Any Trinh e adolescentă înainte de orice. Abia apoi vin, în ordine, apartenenţa la familie şi la cele două spaţii culturale în care se mişcă senină şi cu acea graţie a modestiei tipic asiatice. Citeste continuarea

De loc din Pakistan, a venit în Bucureşti în 2004. Prima impresie, care nu contează şi, de data asta, parcă nici nu-i de bază, a fost că „oamenii sunt drăguţi, casele frumoase, iar centrul vechi al Capitalei are o arhitectură interesantă, cu iz interbelic”. Citeste continuarea

Începând cu anii ’90, ne-am pricop­sit cu niste nationalităti con­locuitoare noi: arabi, asiatici, africani, indieni. Unii au venit direct integraţi, ca să zic aşa, respectiv pe filiera unor structuri mafiote inter­naţionale. Si pentru că ei sunt cei mai vizibili, că, de, apar pe la televi­zor şi în presă, când li se înfundă câte ceva, suntem tentaţi să facem generalizări nedrepte. De genul toţi arabii şi chinezii sunt „aşa”. Nu vreau să cădem şi noi în acest păcat. Întâmplător, am cunoscut, în timp, o grămadă de arabi, chinezi, indieni sau congolezi foarte cumsecade. Doar că pădurea de străini a venit, evident, şi cu uscăturile sale. Avem, la pachet, un Omar Hayssan, de pildă, cu toate problemele din dotare. Dar şi un Raed Arafat, care ne salvează vieţi, pe banda rulantă numită SMURD. Si cum să-ţi mai ardă de generalizări aiurea, când palestinianul ăsta a făcut pentru România mai mult decât toate ministerele de sănătate la un loc? Citeste continuarea

Am un bun prieten, inginer constructor ca şi mine, dar el a profesat, are o firmă, îi merge cum ne merge tuturor… Ne întâlnim când apucăm, spunem bancuri ca pe vre­muri, ne vedem cu familiile, el are trei fete, mâncăm bunătăţi d-ale lui, nu bem pentru că el nu bea; seara târziu ne despărţim cu o îmbrăţişare caldă şi o strângere de mână foarte fermă, aşa, bărbătească. Citeste continuarea