Alex Vasilache, medicul care vindecă prin rock’n roll

Este  cel  mai popular solist de trupă  de cover-uri, exuberant în virgulele şi parodiile  muzicale de la „Cârcotaşi“, adorat de corporatişti în „serile dansante“, parte a programului de „resurse umane înveselite“.

Îl ştiu  pe  Alex  de  aproape 10 ani, de când  dansam pe mesele  din Jukebox Club (undeva, în Centrul Vechi), în timp ce cânta  Beatles cu  trupa lui,  sub privirea patern zâmbitoare a patronului clubului, Dan Mason,  un  american îndrăgostit de rock’n roll, care i-a descoperit   şi   lansat   pe   cei   cinci (atunci)   numiţi  Jukebox band. Au urmat veri, seri şi beri petrecute, dansate şi băute  alături  de  băieţii  de  la Jukebox în Coyote Cafe, în Vamă,  la epavă şi la Bibi. De ani buni  participă cu  entuziasm la spectacole de binefacere iar,  în  timpul cvasi liber,  mai  scot  câte  un  album, mai lansează câte o melodie proprie.  La  câte   bucurii  i-a adus  muzica, Alex ar putea publica un  jurnal  de scenă,  iar la  câţi  prieteni şi-a  făcut  cântând,  ar umple o agendă cât o carte de telefon. Am încercat împreună să  schiţăm un  parcurs printre filele acestui potenţial jurnal-agendă, într-un interviu bine împănat cu verva, umorul şi  auto-ironia solistului.

 

❙     Alex, prin studii eşti medic. Solist, prin  vocaţie sau destin?

Şi una  şi alta. Cânt  de când mă  ştiu,  pentru că la mine  în familie,  şi a mamei  şi a tatălui, toată  lumea  cânta.  Ca amatori. Singurii  „profesionişti“ au fost popii.   Unul   dintre străbunicii mei,  Alexandru Vasilache,   pe numele lui, a fost preot  din Basarabia. În ’40 şi-a lăsat averile, mari de altfel, şi a fugit încoace,  cu  trăsura şi  cu  ce  a apucat să ia la repezeală, că îl răstigneau ruşii pe uşa bisericii. Străbunicul din  partea mamei era  notar  în Tighina  şi, având familie cu stare, din educaţia copiilor  făcea parte  obligatoriu şi muzica. Mama  avea  o voce de  contralto, voce  foarte  rară, joasă, la cor o aşezau lângă băieţi.  Distracţia sa şi a surorii sale erau duetele de operă,  cântate prin casă, mama susţinând, evident, partitura tenorului. Ar fi făcut o frumoasă carieră  muzicală  dar  avea  dosar „greu“, cu bunicul, care  fusese  avocat, şi pe care îl mai luau  din  când în când seara, cu Gaz-ul cu perdeluţe, la Secu, să-l convingă să dea  pământul, casa…  Cântăreţ a fost  şi bunicul patern, ofiţer pe frontul de Est, care le cânta soldaţilor la acordeon, în  momentele grele, să le ridice moralul. Acordeonul ăla are şi o legendă. Când  au fost evacuaţi din Crimeea, ofiţerii şi ordonanţele au plecat cu avionul, în timp  ce soldaţii erau  îmbarcaţi pe vapoare, de unde doar  unul din  cinci  ajungea viu  la destinaţie. Ordonanţa bunicului, care îi cărase  acordeonul peste tot,  prin  zăpezile din  Caucaz, înfăşurat într-o  foaie de cort şi legat  de  brâu,  a ales  vaporul, pentru că nu a vrut să lase acordeonul   din    spate.     A    zis: „Acordeonul ăsta  ne-a  ţinut  în viaţă până  acuma, eu nu îl las.“ Şi a  scăpat   şi  cu  viaţă  de  pe vapor.

 

❙     Casa copilăriei tale a fost deci „cutiuţă muzicală“…

Momentele    în    care    se aduna la noi  acasă  tot neamul erau  adevărate scene  de  film. Mai  puţin se mânca  şi se bea, cât se cânta. Veneau toţi basarabenii,  refugiaţi ca şi ai mei,  se cântau romanţe ruseşti pe  trei voci, tata era la pian, bunicul la acordeon, scoteau  balalaica, panonina, drâmba… Iar eu stăteam în gura lor acolo, cu o tamburină în  braţe   şi  nu  mă dădeam  dus   la  culcare   nici mort.  M-am  născut cu muzică în jurul  meu,  asta  am văzut în casă, asta  am  făcut.  Ai mei  au fost  printre primii  din  Ploieşti care  şi-au  cumpărat magnetofon, era prin anii ’60. Mama trăgea  Beatles, Led Zeppelin, de  la Europa Liberă, de la emisiunea lui Cornel  Chiriac. În corul şcolii am ajuns  ca singurul voluntar, restul  nu ştiau  cum să fugă mai  repede de-acolo.  Dar  mie îmi plăcea  la nebunie, mai ales în clipele acelea, în care ne ieşea armonia vocilor.

 

 

❙     Prima chitară?

Învăţasem să cânt la chitară de la 18 ani, mă luase tata într-o tabără de yoga, la Moeciu. Acolo mi-au zis unii că sunt penibil, aşteptând mereu să apară cineva  care să mă acompanieze. Şi mi-au  pus chitara  în braţe.   Atât   mi-a  fost;  când   a văzut tata că începuse să-mi curgă sânge din degete şi tot nu mă  puteam opri  din  cântat,  a înţeles ce se petrece. Şi uite aşa, mic, slab şi cu nasul mare, când plecam   pe  litoral,  aveam mai mult  succes  la unguroaicele de la atletism, cu chitara  şi vocea, decât băieţii din lotul de polo, dulapuri de unu  pe doi.

❙     Prima trupă?

Prima  trupă a fost  de  doi: eu şi Viorel Dodoc, vecini şi prieteni, ne  ştiam  din  clasa  a şasea.  Era mai  mic decât  mine şi practic  eu l-am învăţat acordurile de  bază   la  chitară.   La început ne jucam  de-a trupa în subsolul antiaerian, cu staţii improvizate. Mai târziu am cântat,  tot împreună, la Palatul Copiilor, la final de liceu, într-o trupă cu trei solişti  – printre ei şi Dan Helciug. Apoi m-am apucat de  Medicină; mult   de învăţat şi puţin timp  pentru muzică, pe  care  o mai  trăiam doar  prin  poveştile lui  Viorel, despre noua  lui  trupă Atlantic Blue.  Mă  bucuram pentru  ei, dar muream de ciudă  şi de dor de cântat; pe de altă parte  ei mă tot chemau, că n-aveau solist… Până într-o zi – eram student în anul  III sau  IV – când  aveau audiţie la Preoteasa şi m-au convins  să  îi ajut,  „doar de  data asta“.  Dar Paţurcă m-a chemat pentru un concert,  peste  trei săptămâni, „doar ăsta şi gata!“, apoi  altul  şi altul…  Şi uite-aşa au trecut  13 ani.

 

❙     Şi aşa ai ajuns să faci carieră pe scenă…

Cu un ocol. Destul de mare. După liceu, nu mi s-a părut că muzica ar  putea fi o opţiune. Ştiam  că am  voce,  dar  pentru cântat  aşa, între  amici, de umplut timpul. Nu  mă  consideram suficient de  bun  ca  să mă iau la trântă cu cei tari. Aşa că  am  ajuns  la  Medicină. Îmi plăcea,  eram  cam a treia  generaţie  de medici  în familie  şi nu mă vedeam făcând  altceva. Poate doar  Criminalistică, pentru care făcusem o pasiune printr-a cincea,  citind   o  carte găsită  prin  casă. Îţi dai  seama, la  vârsta aia  ce  fascinat   eram aflând cum se amprentează cadavrele, cum le cureţi, cum le identifici… Dar am absolvit totuşi  Medicina, am dat şi consultaţii, am  făcut  şi gărzi  prin spital,   un  timp,   în  paralel cu înregistrările, cu  concertele prin  cluburi. Până  a trebuit să aleg. A fost greu,  pentru că îmi place mirosul de spital, halatul, am  acea doză  de empatie care te face un doctor bun  şi căutat. Pe de altă parte,  aş fi urmat modelul din familie, oameni miloşi, care nu luau şpagă, şi aş fi rămas cu  buzunarele goale. Spre  deosebire de  muzică, de unde începusem să câştig bani, încă din anul  IV. La început cu o  bursă  de  student  pe  lună, apoi  cu o bursă pe zi, până  la un  salariu de medic  stagiar pe zi. Sigur,  n-a  fost  unicul  criteriu. Dar m-a ajutat  să-mi susţin punctul de vedere în faţa familiei.  Cum   spuneam,  n-a  fost uşor.  Ca  să-mi  pregătesc rezidenţiatul,  m-am   izolat   cinci luni în mansardă, să învăţ, timp în care Marius Popa (de la Spin) mi-a ţinut locul în trupă, la concertele din club, pentru a putea să continuăm contractul cu Mason.  Am fost şi eu la prima lui cântare, Marius era la microfon iar eu la o masă.  Am trăit  una  dintre cele mai  urâte clipe  din  viaţa  mea,  era  ca  şi când,   fiind   în  moarte clinică, m-aş fi privit de sus, în timp  ce medicii  se străduiesc să mă resusciteze. Atunci  am ştiut  că sunt mort în afara scenei. Şi am decis.  Iar  la  revenirea mea  în trupă aveam deja altă atitudine, scăpasem de ambiguităţi, ştiam că  aia  e  viaţa  mea    şi  că  aia vreau să fac. În câteva  luni ajunsesem la Eurovision, dar  eu mergeam în continuare la spital,  ca rezident fără  post  – nu luasem rezidenţiatul şi  voiam să o iau de la capăt cu învăţatul. La Eurovision am luat locul 4 în clasamentul  juriului, iar oameni importanţi din  lumea asta   a  muzicii   „uşoare“  au venit  să mă  felicite,  încurajându-mă să  continui. Era  ca  un nou  semn  că nu sunt  nebun în alegerea mea.  Apoi,  în toamna lui 2005, ne-am  întâlnit cu Cârcotaşii pe un vapor, în Deltă. Câteva luni  mai  târziu deveneam   trupa  lor  rezidentă  şi de-acolo,  de pe sticlă, cu giumbuşlucurile  noastre, am  ajuns să fim cunoscuţi şi chemaţi cam peste  tot, de la concerte – caritabile  sau nu – până  la nunţi şi petreceri de companie. Abia atunci  mama m-a întrebat: „De ce n-ai spus că vrei să faci muzică?“ „Păi, voi de ce nu aţi ascultat-o pe profesoara de muzică, atunci  când mă tot lăuda?“ Iar  noi  acum,  ca părinţi, încercăm să fim  atenţi la  piticul   nostru  de  aproape cinci ani, ale cărui aptitudini muzicale l-ar putea face fericit în viaţă.  L-am dat  la pian,  mai greu a fost până  a învăţat notele. Acum vine de la grădiniţă şi, nici nu  se dezbracă, nici nu  se descalţă, se aruncă pe clape.

 

❙     Din tot pachetul de satisfacţii – muzica în  sine, dragostea publicului, celebritatea, atmosfera, arta, eufonia, comunicarea cu sala,  toate adictive, de care nu te poţi lipsi? Ai putea  să faci  exclusiv înregistrări?

În primul şi în primul rând e  plăcerea  de  a  cânta.   Dacă n-am repetiţii o săptămână întreagă, înnebunesc. Cum  ne întâlnim şi începem să cântăm şi  se  aude bine,  frumos, deja îmi  iau  porţia de  drog.   Sunt fericit.   La  fel  s-a   întâmplat după ce am primit chitara,  care devenise instrumentul suprem de pedeapsă. Prin lipsă, fireşte. Dacă făceam  o boacănă, mama mi-o confisca. După câteva  zile o imploram să mi-o lase măcar o oră. Probabil că aveam aşa o privire disperată, că  se  înduioşa  şi  mi-o  lăsa.  Mama,  care altfel era un mic zbir! Revenind la plăcerea de a cânta,  asta  mă ţine   cel  mai   mult   în  priză. Pentru că sunt  momente, la anumite petreceri private, spre exemplu, unde oamenii se adună pentru alt scop decât  de a te  asculta. Şi nu  fac nici  un efort să ascundă asta, ba chiar li se pare  de bonton să te ignore. Ei bine, atunci noi tot ne simţim bine, pentru că ne place să cântăm   şi   punct!   Dar   când   ai public care te vrea, energia care se naşte  circulă  în ambele  sensuri, de la tine către el şi înapoi. Şi  se  amplifică într-un  mod miraculos.

 

❙     De ce are succes  muzica voastră?

Iniţial  cântam blues.  Apoi, când  am  semnat contractul cu americanul, ne-a cerut un repertoriu de muzică dansantă, în ideea  că, în club, omul  vine să se bucure, să se joace, să danseze. O formulă care s-a dovedit  de succes,  clubul  sare  realmente în aer, când se încinge atmosfera. Şi aşa am ajuns prima trupă rezidentă într-un club din  Bucureşti, oamenii nu aveau nevoie să caute în 7 Seri , ca să afle cine unde cântă. Ştiau din  start  că în  Jukebox Club şi apoi în Coyote Cafe cântă Jukebox Band. Mason  ne-a sugerat să mergem pe partea de rock clasic, până  în ’95, ceea ce iarăşi  a mers. Iar după modelul nostru, au apărut apoi alte şi alte trupe. Noi  nu  ne-am  născut ca trupă de cover-uri, dar am ajuns cunoscuţi pentru  asta,  pentru că o facem bine. Ideea  de compoziţii  proprii ne-a  venit demult, dar  având un  gen  de nişă,  nu  foarte  comercial, cum cer radiourile, Lonely in Heaven şi  albumul Picuri  de Rai  s-au realizat destul de  greu,  dar  cu succes. Am mai produs şi două melodii, Te adoresc şi Cum Vrei Tu.  Mai  e un  obstacol:  e uşor neadecvat să-ţi cânţi piesele proprii într-un concert  de cover-uri, pentru  că  publicul aşteaptă hit-uri.

 

❙     Cum compuneţi? Vă izolaţi  într-un spaţiu de creaţie?

Da. Aşa s-au compus piesele de pe albumul Picuri de Rai. Am închiriat o cabană, am plecat din Bucureşti cu câteva schiţe – linii melodice, acorduri –  şi  nu  făceam  nimic  altceva decât  să privim munţii şi să compunem. E un proces  colectiv, ca să zic aşa, fiecare vine cu câte ceva, dar de bază sunt Alin şi Alex. Am mai avut  nişte idei Andrei, Viorel, eu… Lucram piesa  până  o aduceam la o formă  care  să  ne  placă   tuturor, după care  Viorel  Dodoc  făcea versurile noaptea. În  rest,  stăteam   la  poveşti,  mai  cântam jazz, improvizam năzbâtii…

 

❙     Dacă, Doamne fereşte, n-ai mai putea să cânţi, spre ce te-ai îndrepta?

Undeva tot către zona  asta, poate aş înfiinţa o şcoală de muzică, pentru cei care  vor  să înveţe genuri care nu se predau în şcolile noastre. La unguri, de exemplu, există şcoală de rock, de jazz… La noi, nu. Sau m-aş implica  în organizări de evenimente, cunosc toate mecanismele  din  spate.  Sau, ca medic, în domeniul farmaceutic, că tot am  învăţat să fac vânzări, PR, promovând trupa pentru evenimente.

 

❙     V-au contactat partidele, ca  să  cântaţi la  parangheliile din campania electorală?

Nu prea îndrăznesc, pentru că ne asociază cu Cârcotaşii. Am fost odată la o „acţiune“ la Câmpina şi s-a apropiat de noi un tovarăş care mi-a şoptit: „Vă rog,   aveţi   grijă,  să  nu   faceţi glume de-alea de-ale voastre, despre dom’ primar!“

 

❙     Care este cel mai  frumos compliment primit după o cântare?

A  venit  la  mine  odată un tip,   după  o  cântare,  şi  mi-a spus: „Am intrat în club amărât şi deprimat, acum  plec fericit“. E rolul  vindecător al  muzicii, pe  omul   acela  noi  l-am  făcut bine.  Am  eu  o  glumă: există orchestra medicilor dar n-am auzit  încă de orchestra contabililor.  Dincolo  de  glumă, e  un adevăr fundamental: pentru anumite meserii   ai  nevoie   de sensibilitate, de  empatie, la fel ca un artist.

Taguri: Almanah Flacara 2012 Tweet

Tuesday, July 24th, 2012 at 10:57 pm, ALMANAH FLACARA, RSS feed