Ana-Maria Brânză: „Jocurile Olimpice au devenit un eveniment comercial“

Antrenament pentru aur.  Martie  2012,  Barcelona. Echipa feminină de spadă a României câştigă etapa  de Cupă Mondială. Mai mult,  la  individual  „se  bat“ tot ale noastre, Ana-Maria Brânză  şi Simona  Gherman. Câştigă Ana,  cu  15-11.  Să  fie  şi criză de  spadasine în lume? Nici vorbă,  doar   că  româncele sunt cele  mai bune!  „Flacăra s-a antrenat”, alături de ele,   pentru Olimpiada   de  la  Londra.   Pentru aur,  mai exact.

În mintea mea nesportivă, campionii mondiali și olimpici  se antrenează în săli oarecum strălucitoare, de  mai  mare  dragul să le vizitezi. Nu mă aștept să fie placate în aur, argint sau bronz,  din medalii, dar,  orișicât…  N-ai să vezi, cel puţin pe la noi, în general, și în cazul de faţă, în special. Sala Floreasca este mai mult decât  modestă, cu un  aer  prăfuit, de  cartier.

Una  dintre uși  s-a stricat,  vântul o deschide mereu, niște  puști  se hlizesc  pe  la geamuri. Doar numele hotelului de la intrare, Floreta de aur, și un banner pe care scrie Federaţia română de scrimă mă asigură că n-am greșit locaţia. Apoi  spadasinele. Transpiraţie, tricouri ude, saltele,  pungi cu medicamente. Simona Gherman „se  bate”  cu  o ditamai namila de om,  de  vreo  trei  ori  cât  ea,  de  ţi se strânge inima,  când  o vezi. Aha, e pe mâini  bune,  are de-a face cu antrenorul Cornel Milan! O muncește, nu glumă, e lac de sudoare. Dar se vaită și se strâmbă de durere doar  când  ajunge  pe saltea,  la masaj.  O asistentă, probabil, îi aranjează mușchii.  Sub  privirile unui  spectator foarte  special: Ana-Maria Brânză.  E în pauză, deocamdată, nu se poate  antrena, are o întindere  de mușchi. Păi, atunci,  hai să povestim!

 

– Ce facem cu Londra?

– Păi, ce să facem,  ne ducem acolo  și ne batem!  După etapa   de  Cupă   Mondială din Cuba,   gata,   ne  concentrăm  pe  Olimpiadă. Avem  un  cantonament la Forban  și altul  la Izvorani.

– Pentru o vicecampioană la Beijing, bănuiesc că urmează aurul.

– Sper să aveţi dreptate, îmi doresc  foarte mult,   mi-am   fixat,   deja,   imaginea  asta   în minte.

 

 

–  De  ce  sunt   atât  de  importante  Jocurile Olimpice în cariera unui sportiv?

– Sunt  un  fel de  punct culminant, cu  o concentrare mai mare  de valori  decât  la celelalte competiţii. Rezultatele de la Jocurile Olimpice atârnă foarte  greu  în cariera  oricărui sportiv. Apoi, e și cel mai mediatizat eveniment. Doar că, în ultimul timp,  a devenit și un  eveniment comercial, adică  vindem chiar tot.  Numai sportivii mai  păstrează spiritul olimpic,  în rest e comerţ.

 

– Și dacă ajungi în finală, la individual, tot cu o colegă de echipă, cum  a fost  cu  Simona,  la Barcelona?

– Nu  ne facem  probleme, lucrăm de vreo 15 ani împreună. În final, chiar nu mă interesează  cu cine mă  bat,  mama să fie și tot îmi doresc  aurul!

 

– O echipă perfectă, campioană mondială, unii spun  că de neînvins.  Sunteţi  doar colege sau și prietene?

–  Suntem  doar   colege,   stăm   zece  luni dintr-un an  împreună, așa  că de-abia așteptăm  ca în celelalte  două luni  să scăpăm una de alta. Nu suntem prietene, nu ieșim la cafele  împreună, avem   caractere și  preocupări diferite. Ele sunt  familiste,  de pildă,  eu sunt, așa, mai rebelă. E doar meritul antrenorilor că reușesc  să facă din noi o echipă.

 

– Apropo de familiste…

– Da,  știu  întrebarea, nu  am  gânduri de măritiș, mie  îmi place  familia  mea  de  acum, nu  vreau alta:  mama, fratele  meu  și căţelul. Tata, din păcate,  s-a dus.

 

– Cum staţi la echipamente, dotări, variante de antrenament?

– Avem  sponsori, din  fericire  au  trecut vremurile când   ne  cârpeam echipamentele. Sala e cum e, o vedeţi,  dar nu suntem pretenţioase.  Doar  că nu  avem  obișnuinţa aerului condiţionat, din antrenamente, ceea ce ne face probleme, în competiţii.

 

– Cum ţi se pare ţinuta de prezentare pentru Olimpiada de la Londra?

– Am  văzut două variante, sarafan sau pantalon și sacou, mi se par ok. Eu am o problemă cu tocurile,  sunt  fericită că nu mai purtăm pantofi cu toc. Îmi plac creaţiile  lui Mihai Albu,  dar  nu sunt  pentru sportivi. Sper să ne reprezentăm ţara  și  ca  vestimentaţie, eu  aș vrea să purtăm chiar culorile  naţionale, că nu se poartă prea  des,  dar  se pare  că nu-i  plac cuiva  anume, așa că nici o șansă.

 

– Cât o să staţi la Londra?

– Cred  că zece zile, nu  vreau să mergem mai  devreme, e o încărcătură foarte  mare  în atmosfera olimpică. La  Beijing  am  stat  mai mult  și asta a devenit stresant, tot auzeam că a mai pierdut nu știu cine, mă rog, e o tensiune acolo, mai bine să fie mai scurtă.

 

– Am înţeles că la Forban e locul vostru preferat pentru antrenamente. De ce?

– Acolo  ne  simţim foarte  bine,  e un  loc izolat,  liniște,  aer curat,  de munte, chiar și eu dau   o  tură   de  alergare dimineaţa,  deși,  în general, nu-mi   place  să  alerg.  Apoi,  cei  de acolo  ne  răsfaţă,  ne  fac toate  mofturile. Am spus,  nu  suntem pretenţioase, nu  vrem  condiţii   de  cinci  stele,   dar   o  anume  decenţă, totuși,  ne face bine.

 

– Obiectiv, după rezultatele din ultimii  ani, aveţi concurenţă serioasă, la Londra.

– Da, o să fie greu,  mult  de muncă. Rusia, Italia și Ucraina sunt  echipe incomode, de fiecare  dată.  Diferenţa o  va  face  cine  vine  cu ceva în plus.

 

– Și ce înseamnă asta, la spadă?

– Anumite acţiuni  fanteziste care,  făcute la momentul oportun, pot  aduce victoria.  E important să-ţi surprinzi adversarul.

 

– Ţi-e teamă de o echipă sau de o concurentă anume?

– Nu mi-e teamă  de nimeni, dar  mă enervează foarte tare echipa  Italiei, care are un stil natural și mult  noroc.  Mi-aș dori  să le batem exact la o tușă.  Rusoaicele au o școală  extraordinară,  italiencele practică un  fel de  antiscrimă  eficientă.  Și, totuși,  luăm  bătaie  de  la ele, care nu fac nimic,  nu de la rusoaice, care sunt  perfecte.

 

– Contează și norocul?

– Da, există și acel dram de noroc,  fără el nu se poate, oricât ai munci, face parte  din joc.

 

–  În  folclorul jurnalistic,  și  nu  numai,  se spune că ai rămas un  om extrem de modest, cu toate titlurile și medaliile din carieră.

– Mi se pare  normal, sunt  un  om care își face bine  treaba  și… atât.  Nu-mi place  când mi se spune campioana, mondiala sau mai știu eu cum. Nu mă consider vreo somitate, n-am eradicat foametea, n-am  oprit  vreun război mondial. Și nici nu uit de unde am plecat.  În primele mele competiţii aveam costume îngălbenite și adidași împrumutaţi, în timp ce alţii sclipeau, pur  și simplu.

 

– Te-ai gândit și la capitolul „după Londra”?

– Da, vreau o vacanţă, un concediu, ceva, că nu  prea  știu  cum  sunt  alea. Îmi doresc  să merg  în Cuba,  ca turist,  nu doar  să mă bat cu alţii.  În  competiţii aproape că nu  vezi  locul unde te afli, ești prea  concentrat pe altele. La Paris,  de pildă,  cred  că am  fost de 50 de ori, dar  n-am  văzut orașul  decât  din fugă.

 

– Mulţumim  pentru „antrenament“ şi interviu, succes la Londra!

Taguri: nr. 6 / iunie 2012 Tweet

Monday, June 4th, 2012 at 11:28 pm, DOSAR, RSS feed