Ana Ularu: ăutatea e doar absenţa bucuriei

August 24th, 2011, Revista Flacara

Comenteaza

La doar 25 de ani, Ana Ularu este o actriţă de succes. Reţeta nu pare foarte complicată: muncă, talent, ceva noroc si „ochii si mintea cât mai «wide open»”.

I Ana Ularu, pentru filmul Periferic ai fost aleasa din 200 de candidate. A fost atunci o probă de foc pentru tine?

Pot spune că am fost la probă pentru Periferic fiind absolut convinsă că nu am nici o şansă. Era o problemă de vârstă (sunt mult mai mică decât personajul iniţial scris), plus eterna reacţie pe care o mai întâlnisem faţă de tipul meu de fizionomie (sunt prea androgină sau prea bizară, prea particulară în viziunea multora, cred). Nu ştiam exact ce îşi dorea Bogdan, nu îl cunoşteam, dar din ce auzisem, rolul avea nişte coordonate pe care nu le împlineam neapărat (preconcepţii inerente despre „cum trebuie să arate”). Pe de altă parte, încă de la audiţie m-am înţeles foarte bine cu Bogdan, am comunicat excelent şi am funcţionat foarte confortabil şi cu apetit pentru lucru în ceea ce mi se cerea, în parametrii lui. Plus că atmosfera era relaxată, am băut cafea, am tras cele trei scene de câteva ori cu diverse indicaţii… Nu a fost o probă de foc, mai degrabă the beginning of a beautiful friendship. Cu proiectul, personajul, regizorul, ulterior cu restul distribuţiei…

I Cei 25 de ani ai tăi sunt un avantaj sau o piedică în cariera de actriţă în România?

Am 25 de ani şi mă simt în continuare ca la 17. Sunt încă întrebată de promoterii pentru firme de ţigări dacă am 18 ani şi mi se cere buletinul. Pe de altă parte, am o voce destul de groasă, un tip de fizicalizare destul de sportiv sau, oricum, nu neapărat „clasic” feminin. Mai degrabă tipologia mea poate deveni un avantaj sau o piedică. Vârsta în sine nu e o problemă. E un dat ce nu poate fi alterat în nici un fel. Tinerii actori într-adevăr sunt oarecum neglijaţi, daţi la o parte sau distribuiţi „economic”, dar din când în când mai descoperi câte un artist minunat din generaţiile mai mari care îţi dă încredere, care te valorifică şi te apreciază luându-şi timp să te cunoască. Un mic exemplu… niciodată o discuţie cu doamna Irina Petrescu sau cu doamna Ileana Stana Ionescu, printre mulţi alţi oameni senzaţionali pe care i-am cunoscut, nu m-a făcut să mă simt insignifiantă sau crudă. Sunt artişti cu experienţă care te ascultă, care comunică, fac un transfer echitabil de energie şi atenţie.

I Ai un rol la care visezi?

Nu neapărat. Îmi doresc să joc cât mai mult şi să învăţ, să descopăr cât mai multe. Poate că mi-ar plăcea să fac un film biografic la un moment dat. Să lucrez cu nişte date foarte clare. Nu ştiu. Sunt un om foarte curios din fire şi încerc să îmi păstrez ochii şi mintea cât mai wide open.

I Ştiu că joci şi teatru, dar mai puţin în Capitală. De ce?

Joc de fapt mult mai mult în Capitală. Am la Craiova un singur spectacol, cel al domnului Purcărete, Măsură pentru măsură. În Bucureşti am jucat la Teatrul Odeon, pe care îl iubesc nespus, joc la Metropolis, am jucat la Nottara, am avut tot felul de proiecte care s-au concretizat în Capitală. Faptul că deocamdată posturile în teatre sunt blocate mă întristează foarte tare. Mi-ar plăcea să joc mult teatru. Mă simt foarte atrasă, în mod egal, de ambele medii, şi film, şi scenă.

In „Periferic”, Ana Ularu a făcut un rol de zile mari.

I O amintire draga de la Locarno?

Proiecţia filmului lui Greenaway într-o clădire, sau mai degrabă nişte catacombe proiectate de Da Vinci, şi apoi expoziţia cu Tulse Luper‘s Suitcases alături de mama mea, care venise să asiste la gala de premiere. Şi apoi un dineu cochet unde ne-am împrietenit cu o fotografă portugheză fascinantă. Îmi plac la nebunie zilele alea când şansa te ghidează prin tot felul de situaţii neaşteptate şi îţi face cadou întâlniri şi perspective magice. Nu mai vorbesc de proiecţia în sine, pentru că era prima oară când vedeam filmul şi aveam nişte emoţii colosale.

„Abia aştept să văd ce se va întâmpla în viitorul meu, cu destinul meu. Nu pot spune că mi-as dori vreo carieră asemănătoare cu a altcuiva pentru că mereu în meseria asta e multă tristeţe, mult consum, multe lacrimi si demnitate sau încredere în sine frânte. Tocmai de aceea suntem toţi atât de diferiţi. E vorba de un traseu personal.”

I Cum a fost ţinuta pe care ai purtat-o la Festival, şi de unde ţi-ai achiziţionat-o?

Am avut o rochiţă superbă, trei sferturi, gri-lila-metalic- culoarea-vântului creată de Irina Marinescu. Foarte rar am mai întâlnit un outfit cu care să mă împrietenesc atât de bine.

I Ai jucat în multe pelicule până acum. Cam cât mai e onorariul unei actriţe tinere pentru un rol principal? Se poate trăi doar din actorie în România?

Clar, nu se poate trăi din actorie în sensul dorit de noi, iniţial, în România, dacă eşti un actor tânăr. Adică poţi trăi ok, aduni trei colaborări şi te mai ajută părinţii. Dar nu ne putem permite vreun lux. De aceea mulţi recurg la o formă sau alta de a fi mercenari. Fac publicitate, telenovele, voci,evenimente. Se mai angajează part-time. Aleargă de colo- colo ca să îşi adune traiul. Uneori e deranjant să îţi dai seama de asta, alteori îţi doreşti pur şi simplu să îţi faci meseria cu orice preţ.

I Îţi place vreo actriţă din „garda veche”?

Da, evident, o ador pe doamna Olga Tudorache, pe Oana Pellea… Am atât de mulţi actori pe care îi iubesc şi pentru care mă duc avid la teatru încât nu se pot enumera aici.

I Care e scriitorul preferat?

Cred că Umberto Eco. Deşi în clipa asta îl ador pe Genet. Mai sunt Tournier, Gide, Wilde, Dostoevski, Vonnegut, Miller…

I Ce crezi că înseamnă fericirea: banii, iubirea, sănătatea, toate la un loc sau altceva?

Fericirea mi se pare cea mai intimă vibraţie umană. Nu cred că se poate generaliza pe un asemenea subiect. Fericire curată se găseşte şi în marile pasiuni sau reuşite şi în detaliile aparent uitabile. Natura umană îşi doreşte mereu mai mult decât obţine sau primeşte şi, de aceea, deseori trecem peste momentele de graţie am- bi ţio nându-ne pentru mai mult. Ceea ce nu se poate condamna.

I Crezi că iubirea adevărată a ajuns o noţiune învechită în ziua de azi? Tu încă mai crezi în ea?

E ca şi cum moartea sau naşterea sau somnul ar ajunge noţiuni învechite. Nu cred că se poate extirpa aşa ceva. Pentru mine e un concept sfânt.

I Ai mulţi prieteni? Ai cont pe Facebook?

Cont pe facebook, nu. Mi l-am şters. Nu mi se pare un dialog real, mi se pare o falsă interacţiune. Citeşti ce au făcut prietenii tăi, în ce vacanţe au fost, ce au mai citit şi i-a impresionat şi ce şi-au mai cumpărat şi ai senzaţia că păstrezi o legătură. Dar nu este aşa. Dai add unor persoane absolut necunoscute. Citeşti cuvântări „înţelepte”. O anume parte din viaţa ta e expusă, dar e o păcăleală. Plus că atunci când aveam contul pierdeam atâta timp jucân- du-mă pe Facebook… Devenisem o împătimită a jocurilor… Din nou, ideea de mulţi prieteni nu ştiu cât există. Am o prietenă, cea mai bună, încă două alte prietene, actriţe la teatrul din Craiova, colegi dragi, prieteni buni, oameni foarte apropiaţi pe care îi simt mai degrabă ca un fel de familie nouă, creată de mine în ani. Dar nu e un număr mare de persoane.

„Cred în destin, dar şi în noroc.”‘

I Ce părere ai, la modul general, despre bărbaţi?

Nu cred că se poate spune ceva la modul general, despre nimic. Mi se pare minunat că natura a alcătuit dual şi complementar. Că femeile sunt o anume lume, cu anumite reguli şi dramul ei de magie, şi bărbaţii la fel. Cred în simbioza oamenilor. Alienarea asta contemporană mă sperie şi mă atinge deseori. Simt, de asemenea, nevoia să existe mai mult „gentleman”-ism. Mai multă tandreţe. A oamenilor faţă de oameni. Mai multă răbdare de a asculta. Dar aici nu se poate diviza în sexe.

I Ce impresie îţi face generaţia cu 10 ani mai mare ca tine? Dar adolescenţii care vin din urmă?

Păi, printre cei mai buni prieteni ai mei sunt oameni cu 10 ani mai mari (de fapt, cu 7 sau 8). Din nou, eu nu iau vârsta ca pe o barieră în comunicare. Cât despre adolescenţi… am lucrat multă vreme cu trupe de teatru de adolescenţi, sunt mulţi oameni talentaţi şi profunzi. Într-adevăr, mă sperie că vine din urmă o generaţie care nu s-a julit niciodată în genunchi, nu s-a căţărat într-un copac, nu a căzut de pe o bicicletă şi nu s-a umplut de noroi făcând război cu beţe. Mă intrigă cât de discrepanţi vom fi probabil, noi şi cei care nu ştiu încă să scrie, dar folosesc un calculator. Mă sperie că experienţele noastre şi copilăria aia divină, a făcutului de prostii şi

I Eşti o persoana religioasă?

Sunt foarte credincioasă. Dar e un subiect mult prea intim pentru a fi detaliat.

I Care e părerea ta: ca să ai succes ca actriţă îţi trebuie mai mult talent decât muncă, invers, sau arta de a face mici compromisuri?

Succesul e o stare care diferă de la om la om. Fiecare consideră ca fiind succes o anumită întâmplare sau intensitate. Cred că talentul brut, fără muncă, poate merge doar până la un anumit punct şi apoi se dizolvă în grotesc, cred că munca fără talent e o pierdere de timp, cumva, cred că fiecare consideră un compromis a fi altceva, dar aici intrăm iar în forul intim al fiecăruia, care e cât se poate de diferit.

I Dacă ai avea azi o avere uriaşă, ce ţi-ai cumpăra în primul rând?

O casă frumoasă, nu foarte mare, cu o grădină mică.

I Care e opinia ta despre faptul că, după cum se spune, oamenii devin tot mai răi, de la timpurile pe care le trăim, şi lumea s-ar îndrepta, conform unor teorii, către extincţie?

Mă tem de asemenea rezultate ale evoluţiei noastre, dar aceste preziceri sumbre există de când e lumea. Probabil ne mirăm singuri de cât de aroganţi putem fi în faţa naturii şi a legilor pământului, şi ne aşteptăm cumva la vreo pedeapsă. Şi apoi mai testăm un pic limitele. Iar oamenii, din păcate, devin cinici, sceptici, goi. Răutatea e doar absenţa bucuriei şi a pasiunii.