Antalya, regina all-inclusive-ului

April 1st, 2007, Revista Flacara

Sunt multe lucruri care-mi vin automat în minte când mă gândesc la Antalya. Centrul vechi, Kaleici, cu străduţele lui înguste şi casele turceşti de lemn cu coloane de piatră, bulevardul comercial modern cu şirul de palmieri de pe mijloc, luxoasele lanţuri hoteliere cu fantastice grădini şi fântâni arteziene, leandrii şi florile lor demenţiale, ţărmul stâncos, înalt de vreo 30 de metri, de unde se văd iţindu-se în zare apele de cleştar ale Mediteranei, cascadele de la marginea oraşului şi… prima zi de şcoală. O primă zi de şcoală cum n-am mai văzut, în care elevii fiecărei şcoli erau îmbrăcaţi în uniforme diferite şi colorate, cu fanfară şi majorete, cu defilare pe artera principală din centru şi cozi la tonetele de îngheţată.

Antalya este şi va fi prima mea dragoste… turistică. A rămas adânc întipărit în memoria mea olfactivă (destul de „bazică” la esenţe lucrate în laborator, dar bine pusă la punct când vine vorba de chestii naturale) parfumul portocalelor ornamentale crescute aşa frumos şi glossy în copacii de pe marginea drumului (şi de peste tot).

Sigur că îmi vine să râd când mă gândesc cum am ajuns în Antalya, dar atunci, prin 1999, eram şi eu mai tânăr, mai neliniştit şi mai dornic de aventură. Şi-apoi… toate la timpul lor, acum n-aş mai face-o. Am mers cu autocarul, doamnelor şi domnilor. Douăsprezece ore până la Istanbul, cu toţi bişniţarii care umpluseră culoarele cu saci îndesaţi cu marfă românească, şi alte douăsprezece ore până în Antalya. Cu o oprire de 36 de ore în capitala Turciei, unde am dormit la un hotel cu vedere la Bosfor. Şi unde am vizitat, într-o mare fugă, nu atât moscheile, cât mai ales bazarul. M-am minunat şi am trecut din Europa în Asia cu ochii la casele şi blocurile turceşti neterminate, la apartamentele singuratice, dar locuite, din câte-o clădire de genul celor începute de Ceauşescu (într-un bloc de trei etaje, să zicem, era tencuit şi finisat pe interior un singur apartament; oamenii nu se sinchiseau de asta, îşi vedeau de viaţă şi de deprinderile zilnice, femeile întindeau rufe acolo unde ar fi trebuit să fie casa vecinului, bărbaţii îşi depozitau uneltele ceva mai încolo; sau mai încoace…). Apoi, în Asia, am văzut foarte clar diferenţierea femeie-bărbat într-un autocar oprit la o benzinărie: un cearşaf mare şi alb era pus fix la mijloc, iar femeile stăteau în spate, îmbrăcate în straie arăbeşti, în timp ce bărbaţii aveau rezervate locurile din faţă.

Din autogara aflată la vreo 20 de km de centru, am luat un minibus cu aer condiţionat. Eram cu rucsacul în spate şi căutam cazare. Am coborât undeva prin centrul vechi şi înainte de a porni în căutarea lui El Dorado (o cameră ieftină) m-am odihnit (împreună cu iubita mea) pe o bancă dintr-un parc superb, aflat tot aşa, la vreo 20-30 de metri deasupra mării. La umbra unui palmier, evident. Aşa de mult ne-a plăcut, că am pierdut vremea pe-acolo câteva ore, cu ochii la flori, la gâze, la păsări, la turişti, la pescăruşi, la… tot ce mişca în jurul nostru. Ne-a mers bine, am găsit o cameră mare, pe care am dat 14 dolari/noapte la o pensiune cochetă din Kaleici, cu grădină interioară şi piscină cu şezlonguri. Şi făceau bucătarii de-acolo nişte kebab cu carne de oaie şi tot felul de legume, îmmml, o minune. Şi storceau două portocale la pahar, oferindu-ţi un fresh dulce- acrişor de care nu te mai săturai. Nici nu era scump, cam 2 dolari de pahar (acum probabil e vreo 2 euro). Nici nu ratam ocazia de a-l bea oriunde, dar mai ales în marina grozavă aflată ceva mai încolo de vechiul amfiteatru.

Ştiu că nu sună prea inspirat, dar noul cu vechiul se-mpletesc grozav la malul mării: aici, pietrele bătrâne a căror aşezare dau o rezonanţă fantastică la festivalurile de muzică simfonică din fiecare vară, dincolo yachturile moderne cu aranjamente florale pe micuţele lor „terase”.

Marina se află înt-un golfuleţ natural, cu pereţii la fel de stâncoşi ca întreg ţărmul Antalyei. Sute (sau poate mii) de portocali decorează, ca o dantelă, „potcoava” de piatră din jurul micuţului port, iar jos, la poale, se află o salbă de terase, cafenele şi restaurante. Străduţele urcă de acolo, înguste, cu case (foarte multe de lemn) de o parte şi de alta, printre care se pierd o groază de buti- curi cu suveniruri, pensiuni, moteluri, minihoteluri etc.

Am descoperit, într-un târziu, şi cele două plaje, aflate la cele două capete ale mega- oraşului care este Antalya. Lara şi Konyaalti. Iar lângă ele, hotelurile renumite ale Turciei, cu domenii întinse şi cu all-inclusive-ul la el acasă. Am văzut şi cele două cascade: Upper Duden, pe drumul spre Konyaalti, prin spatele căreia poţi trece, dacă te ţin nervii, ca-n Ultimul Mohican, sau Lower Duden, care plonjează direct în mare, în partea cealaltă, spre Lara. Am trecut şi pe lângă simbolul oraşului, minaretul Yivli (ridicat din secolul al Xlll-lea), care este decorat cu piatră neagră şi ţigle albastre. Am fost şi la discotecă, am fost şi la aquapark, am mâncat şi îngheţată… iar acum realizez cât de tare mi-e dor de Antalya. Norocul meu că vine vara!

Cele mai hune olerte

Agenţia Alibaba Tour, www.alibabatour.com, tel.: 021/317.50.40

Pachetul include: zbor cu avionul, transferuri, 7 nopţi cazare, masa specificată, asistenţa turistică.