În 1922, Lenin considera filmul drept cea mai importantă artă, poate pentru că mai mult decât oricare dintre celelalte şase, filmul este în mod natural predispus la propagandă: este foarte accesibil şi popular, face ca orice poveste să devină credibilă, poate genera deopotrivă raţionamente, dar mai ales emoţii. Citeste continuarea

Fiecare român are propria părere despre regii şi preşedinţii care au condus România de la Carol încoace. Pe unii dintre cei trecuţi la cele veşnice, istoria i-a aşezat deja în ramă. Alţii, precum Carol al II-lea sau Ceauşescu, aşteaptă încă verdictul posterităţii. Cel mai greu de cântărit sunt cei încă în viaţă: Mihai I, Iliescu, Constantinescu, Băsescu. Citeste continuarea

Londra nu este nici pe departe un potenţial concurent al Amsterdam-ului, spre exemplu, la titlul de capitală europeană a sexului. Londra a fost şi rămâne o foarte solidă şi sobră fostă capitală imperială, care se pregăteşte de zor să-şi recapete strălucirea universală prin găzduirea Jocurilor Olim­pi­ce din 2012. Mai mult ca sigur că renumitele autobuze roşii cu etaj sau cabinele telefonice la fel de roşii vor fi şi atunci parte com­ponentă a simbolisticii oraşului. Ră­mâ­ne de văzut dacă autorităţile londoneze vor reuşi să stopeze afişarea cardurilor de reclamă ale prostituatelor ce împânzesc cabinele telefonice din centrul turistic al inimii Commonwealth-ului.

În Marea Britanie, cea mai veche meserie din lume, prostituţia în sine, nu este incriminată prin lege. În schimb, o serie de activităţi care se cumulează inevitabil în jurul prostituţiei, precum consumul de droguri, traficul de carne vie şi, desigur, jafurile sau crimele de orice fel, sunt ilegale, la care se adaugă şi… afişajul de carduri de reclamă pentru servicii sexuale, sex carding-ul, în interiorul cabinelor telefonice de pe cele mai populate artere din Londra. Cu alte cuvinte, intră omul (în caz că nu are telefon mobil) într-o cabină roşie de pe Oxford Street, să spunem, pentru a da un telefon, sau pur şi simplu este atras de peisajul multicolor interior al acesteia, şi ce vede? Prinse cu un autocolant, una lângă alta, de formatul unei cărţi poştale obişnuite, se expune ofertei o întreagă panoplie de servicii sexuale pentru toate gusturile, fanteziile, orientările, buzunarele… Şi în acest caz imaginea face cât o mie de cuvinte: cuvintele (adesea argotice) care descriu gama de prestaţii sexuale oferite sunt puţine în ansamblul ilustraţiei cardului respectiv, însă fotografia sau desenul grafic sunt perfect explicite. Potenţialul client, îndeobşte un „nevinovat“ turist, se lămureşte dintr-o privire dacă ar prefera o jună thailandeză, o studentă japoneză, o indiancă focoasă, o nordică languroasă, o rafinată sado-masochistă, un bărbăţel alb sau negru etc. Practic, orice fantezie sau ciudăţenie sexuală îşi găseşte o rezolvare în King Cross, Piccadilly Circus, Victoria Street, Trafalgar Square. Cu toate acestea, deşi am cercetat cu străş­nicie în aproape toate cabinele telefonice din centrul Londrei, nu am găsit nici o ofertă de „oltence fierbinţi“ sau „moldovence focoase“ din cele ce se lă­făie în paginile tabloidelor dâmboviţene. În fine, toate aceste carduri, destul de elegant şi luxos tipărite, cuprind obligatoriu şi un număr de telefon, îndeobşte de mobil, scris cu markerul sau chiar tipărit, astfel încât doritorul unei aventuri senzual-erotice să poată suna imediat sau să strecoare inedita carte de vizită în buzunar pentru mai târziu, la vreme de nevoie.

Acest inedit fenomen de reclamă a serviciilor sexuale a apărut la Londra în anii ’80 şi este considerat de autorităţi drept o formă de reclamă pornografică ilegală, de natură a afecta siguranţa cetăţeanului prin expunerea copiilor la imagini şi limbaj nepotrivit. Poliţia, în colaborare cu compania British Telecom, a încercat la mijlocul anilor ’90 să stopeze fenomenul prin blocarea apelurilor telefonice către numerele ce figurau pe cardurile incriminate, dar prostituatele s-au repliat imediat către alţi operatori de telefonie. În 2001, un Criminal Justice and Police Act (un fel de hotărâre judecătorească britanică) a decis pedepsirea afişajului cardurilor de reclamă a prostituatelor londoneze cu o amendă de 5.000 de lire sau şase luni de puşcărie, ceea ce a dus doar la un reflux temporar al fenomenului, care cunoaşte astăzi aceeaşi amploare ca la început. Cea mai mare aglomeraţie de carduri sexuale din Londra este semnalată pe principalele artere din cartierele comercial-turistice şi istorice precum Westminster, Camden, Kensington&Chelsea, Newham, Hackney. Raziile fulgerătoare de curăţire de carduri a cabinelor sau blocarea numerelor de te­lefon afişate nu sunt de natură să re­zol­ve această problemă a primăriei şi poli­ţiei londoneze, care pentru un turist nu este poate nimic mai mult decât o inedită pată de culoare. Prostituţia, însă, nu este deloc privită drept o pată de cu­loare de către autorităţile londoneze, ci este tratată ca o chestiune foarte serioasă.

Presa londoneză apreciază că aproape 2.000 de prostituate, având vârsta cuprinsă între 15 şi 55 de ani, provenind din peste 75 de ţări (majoritatea din estul european sau sud-estul asiatic) lucrează în acest moment în Londra, practicându-şi meseria în forma sa „interioară“ – adică în bordeluri, saloane de masaj, saune, agenţii de escortă sau pur şi simplu în apartamente private – sau „exterioară“, adică pe stradă (cam cum sunt centuristele noastre). Reclama prin carduri lipite în cabinele telefonice nu este singura formă de promovare a serviciilor sexuale, 75% din foarte variata şi extinsa presă scrisă londoneză cuprinzând pagini dedicate anunţurilor diverselor oferte sexuale. Datorită „preacinstitei crize“, preţurile serviciilor sexuale din Londra au scăzut, dar ele se întind, în funcţie de calitate, preferinţe şi pretenţii, între 15 şi 250 de lire pentru o partidă, iar cele mai frecvente tarife staţionează undeva în jurul sumei de 60 de lire. Partea cea mai gravă a problemei este că majoritatea acestor „lucrătoare în industria sexului“ sunt dependente de droguri în proporţie de 55% până la 80%, sunt frecvent supuse violenţelor şi abuzurilor de tot felul sau implicate într-o formă sau alta în comerţul cu carne vie şi crima organizată.

Dacă britanicii nu incriminează prostituţia în sine, ci acele fapte şi fenomene care o însoţesc inevitabil, în alte părţi ale lumii soluţiile diferă. Suedezii, spre exemplu, incriminează clientul ce se bucură de serviciile prostituatelor, ceea ce transferă culpa de la biata femeie, la viciosul bărbat. În consecinţă, pentru a nu-şi descuraja potenţialii clienţi, prostituata suedeză trebuie să-şi asume în plus riscul atragerii acestora într-o periculoasă penumbră. În majoritatea lor, legile americane pedepsesc deopotrivă bărbatul şi femeia, dar rata asasinării prostituatelor în SUA este cu 16% mai mare decât în Marea Britanie. La polul opus se află însă Noua Zeelandă, unde cu sprijinul Bisericii, a Asociaţiei Tinerelor Femei Creştine, a unor sindicate şi organizaţii prostituţia a fost legalizată în beneficiul întregii comunităţi, a principiilor drepturilor omului şi a egalităţii între sexe.

Revenind la britanici şi la pragmatismul eficient şi trainic al acestora, problema prostituţiei în Londra şi a efectelor acesteia asupra vieţii şi siguranţei cetăţenilor a fost subiectul preocupărilor centrale ale unui Comitet de siguranţă londoneză înfiinţat de primărie la 21 iulie 2004. Acest comitet nu a fost înfiinţat, ca la noi, pentru a îngropa o problemă dificilă, ci pentru a găsi soluţii şi a coopera îndeaproape cu o serie de organizaţii nonguvernamentale ce activează în aceeaşi zonă: descurajarea prostituţiei, ajutorarea şi consilierea sanitară şi psihologică a prostituatelor, eventual recuperarea socială a acestora sau doar ajutorul umanitar sau medical în caz de nevoie. Poate că este încă destul de dificil de digerat pentru societatea misogin-patriarhală, cu iz feudal, de pe malurile Dâmboviţei, existenţa, utilitatea şi chiar necesitatea unor asemenea organizaţii sau proiecte comunitare dedicate curvelor bucureştene, precum sunt cele de pe malul Tamisei de tipul Sexual Health on Call, English Collective of Prostitute, The Poppy Project sau Eaves Housing of Women. În fond, la mijloc se află siguran­ţa şi sănătatea imediată şi de perspectivă a tuturor cetăţenilor comunităţii metropolitane britanice. În ceea ce ne priveşte, suntem încă departe de spiritul civic şi de solidaritatea necesare pentru coagularea unor astfel de organizaţii, cât despre cabine telefonice… ce să mai ­vorbim.

foto colecţia Călin Hentea

Americanii, NATO, britanicii, germanii, chiar şi românii şi-au creat stufoase şi alambicate doctrine militare pentru a-şi defini şi aplica tot mai doct cu putinţă fascinantul război informaţional. Aceasta este una dintre ultimele „găselniţe“ ale gândirii militare euro-atlantice: sună mai corect politic decât „războiul psihologic“ şi – conform teoriei – ar trebui să fie mai eficient decât războiul însuşi. După ştiinţa noastră, nici talibanii şi nici Al Quaeda nu dispun de vreo doctrină, regulament sau definiţie a războiului informaţional. În schimb, de la 11 septembrie 2001 încoace, Al Quaeda şi talibanii îl practică într-un mod cu mult mai mult eficient tocmai împotriva euroatlanticilor – creatorii acestui concept. Citeste continuarea

Între clişeul mediatic comercializat zilnic în filme, cărţi sau reportaje şi realitatea prozaică din spatele uşilor capitonate şi bine închise ale lumii serviciilor secrete şi speciale se întinde prăpastia imaginaţiei noastre, hrănită cu inevitabilele produse de larg consum. Citeste continuarea

Poate că, dacă nu ar fi răpit trei marinari români în luna martie a acestui an şi alţi unsprezece în luna mai, piraţii somalezi nici nu şi-ar fi găsit loc ca subiect  de presă prin mass-media dâmboviţene, decât la rubrica de fapt divers internaţional. Chiar şi aşa, puţini sunt cei care se întreabă cum mai este posibilă pirateria de tip secol XVI în era armelor high-tech şi de ce oare nişte foşti pescari slăbănogi de care atârnă cu greu câteva kalaşnikoave şi lansatoare de grenade nu pot fi anihilaţi de supersofisticatele nave de luptă ale NATO şi ONU. Citeste continuarea

Instinctul sexual nu cunoaşte poziţia de „drepţi“ şi nici pe cea de „pe loc repaus“. Deşi este pomenit în regulamentele militare, instinctul sexual le ignoră şi, în plus, face abstracţie de loc, naţionalitate şi grad militar. Aşadar, nimic mai firesc şi mai uman decât faptul că, recent, un foarte respectabil colonel german, excelent profesionist şi tată a patru copii, s-a îndrăgostit de o conaţională pe timpul lungilor luni de misiune NATO în Afganistan. Din clipa în care şi-a recunoscut sentimentele şi a făcut raport să locuiască în aceeaşi cameră cu iubita lui, în trei zile generalul comandant american i-a expediat pe amândoi acasă, în Germania. Citeste continuarea

Atât propaganda, cât şi serviciile secrete sunt unanim privite drept nişte „chestii“ atotputernice şi misterioase, despre care se vorbeşte mult şi se ştie puţin. Teoretic, serviciile secrete sunt menite să adune informaţii şi nu ar avea nici o treabă cu propaganda, care difuzează public informaţii de tot felul pentru a-i influenţa pe oameni. Cu toate acestea, de la Primul Război Mondial încoace, pe baza unor comenzi politice imperative, serviciile secrete au făcut sau au susţinut din umbră vaste acţiuni de propagandă internă şi externă, preocupare ce a rămas dominantă până în zilele noastre. Citeste continuarea

Pentagonul aproape că şi-a pierdut calitatea de substantiv propriu, pentru că a devenit un nume comun, cu înţelesuri multiple: unii se referă doar la clădirea cu cinci laturi, cinci etaje vizibile şi cinci inele concentrice; alţii prin Pentagon înţeleg Departamentul american al apărării, adică o instituţie de bază a Statelor Unite; în sfârşit, pentru mulţi Pentagonul reprezintă simbolul puterii militare americane. Indiferent cum am privi Pentagonul, după cel de-al Doilea Război Mondial el continuă să polarizeze atenţia analiştilor politici şi militari, a publicului, dar şi a teroriştilor, fiind pe cât de mediatizat, pe atât de misterios din toate cele trei perspective: arhitectural, instituţional, simbolic. Citeste continuarea

Pe 7 mai 1954, adică la un an după moartea lui Stalin şi cu puţin timp înaintea invitării la 23 octombrie a Germaniei federale de a adera la NATO, Statele Unite şi Marea Britanie au respins cererea URSS de a face parte din Alianţa Nord-Atlantică. Aceste evenimente petrecute acum peste jumătate de secol par desprinse, în contextul actual, dintr-un thriller de ficţiune geopolitică. Totuşi ele reflectă „imposibila iubire“ dintre NATO – care nu înseamnă doar SUA, ci şi Europa occidentală şi Rusia – care nu mai seamănă cu fosta URSS, ci este o mare putere imperială. Cu toate acestea, după încheierea Războiului Rece între NATO şi Federaţia Rusă funcţionează un „mariaj din interes“. Citeste continuarea