Deseori sunt întrebat: care mai este destinul cărţii în România? Citeste continuarea

Timp de câteva minute am privit pe o fereastră deschisă. Am văzut pe stradă un şuvoi de maşini. Mărci străine – Mercedes, Lexus, Opel, Ford, Chevrolet, Citroen, Volkswagen. La volan – tineri şi vârstnici, bine îmbrăcaţi şi zâmbitori. Scumpirea benzinei îi lăsase indiferenţi. Unii coborâseră geamurile şi până la mine au ajuns acordurile unor cântece ritmate. Are dreptate guvernul – criza devine o amintire urâtă, lumea e veselă şi fără griji. N-am avut mult răgaz să mă delectez cu acest gând reconfortant. De jos a răsunat eternul „Haine vechi cumpăr, haine vechi!” şi am coborât cu picioarele pe pământ.

M-am îmbărbătat însă rapid, văzându-i pe muncitorii care lucrau la construcţia unei vile cu două etaje, semn că imobiliarele vor cunoaşte un nou boom. Deci, guvernul nu se înşală şi am ieşit la liman, ce-a fost mai greu a trecut. Dar mai bine mă îndepărtam de fereastră în clipa aceea. Fiindcă doi cetăţeni s-au oprit chiar în dreptul ei şi, după ce şi-au dat bineţe, au început să se vaite că nu le ajung salariile pentru mân­care, pentru întreţinere, pentru a-şi ţine copiii la şcoli, pentru a plăti ratele la bănci. Iarăşi m-a cuprins disperarea, neştiind ce să mai cred. Am scăpat de blestemata asta de recesiune? N-am scăpat? Am depăşit-o, cu siguranţă, fiindcă vizavi a oprit un camion din care câţiva inşi descar­că mobilă nouă, semn că proprietarul casei unde e transportată cunoaşte un binefăcător revi­riment financiar.

Prin urmare, adio restricţii! Însă pe lângă cei doi de sub fereastra unde mă aflam a trecut în mare grabă o femeie. „Unde te grăbeşti?” „La spital. Vreau s-ajung înainte de-a-l închide şi pe ăsta.” După ea a apărut o gospodină la fel de presată de timp. „N-aţi aflat? Se dă la magazinul din colţ ulei şi zahăr cu o reducere mare de preţ.” I-am văzut pe toţi trei luând-o la fugă. Eu am închis fereastra nu mai înainte de a auzi vrăbiile din pomii înfloriţi. Parcă şi ciripitul lor suna în alt fel: „Wiki-Leak! Wiki-Leak!” Poate doar cu ajutorul WikiLeaks o să aflu cum stăm, de fapt, cu criza.

Scriitorul Mike Phillips s-a născut în Georgetown, Guyana. A venit, încă din copilărie, la Londra. A studiat la Universitatea din Londra şi la cea din Essex. După absolvire, a lucrat ca jurnalist la BBC. Din 1992 s-a dedicat integral scrisului, în special compunerii unor romane poliţiste care s-au bucurat de un mare succes. Citeste continuarea

După câteva zeci de ani de trudă, vine si momentul să ieşi la pensie.

Ieşirea la pensie

Ai încercat să fii cât mai corect si cât mai eficient la locul tău de muncă. Ţi se pare nor­mal ca ultimii ani din viaţă să ţi-i petreci în pace si armonie. Ar trebui ca anii pe care îi mai ai de trăit să fie o sărbătoare continuă.

Îţi completezi actele, alergând pe la slujbele pe care le-ai avut – uneori, documentele care îţi sunt necesare nu se mai găsesc, sau ai ghinionul să dai peste funcţionari deloc dor­nici să te ajute. Dar, cu chiu, cu vai, reuşeşti să obţii toate datele si îţi depui cererea de „lăsare la vatră”. Si apoi, te pui pe aşteptat. În cele din urmă, primeşti decizia de pen­sionare. De cele mai multe ori, eşti dezamăgit. Pensia e mult mai mică decât ai fi crezut. Dar asta e, n-ai ce face, legea e lege.

Începi acum să pândeşti poştaşul. Trece o săptămână. Trec două. De obicei, trec mai multe luni. Poştaşul ridică neputincios din umeri când îl întâlneşti – încă n-a venit! Între timp, ca să-ţi plăteşti întreţinerea la bloc, telefonul, ca să-ţi cumperi şi de mâncare, ceri ruşinat de la copii, umbli la rezervele de la bancă (dacă le ai), sau, dacă eşti singur, te împrumuţi.

În sfârşit, poştaşul te anunţă radios: „A venit!” Dar tu nu te bucuri, chiar dacă ai pri­mit şi banii din urmă. Lui cutare trebuie să-i dai atât, lui cutare atât…

Va trece o vreme până când vei putea plăti datoriile.

Dacă ai apucat să ieşi în lumea civilizată, te-a uimit seninătatea de pe chipurile bătrânilor de acolo. Sunt arătoşi. Sunt îmbrăcaţi frumos. Dacă au nevoie de spitale – ape­lează la ele fără spaima că nu au cu ce să plătească serviciile medicale. Si mulţi dintre ei călătoresc prin alte părţi ale lumii.

Tu nu ai cum să vezi locurile mirifice la care ai visat. Tu aştepţi poştaşul. De fiecare dată ţi-e teamă că pensia îţi va fi micşorată din nu se ştie ce capriciu al guvernanţilor. Dar speranţa de viaţă în România e de 73 de ani. Nu mai ai mult şi o să scapi de obsesia asta…

Ca mai ieri un profesor – viitor deputat si ministru! – se frământa neştiind ce nume să aleagă pentru revista pe care dorea s-o propună cititorilor din Regat si de peste munţi. S-a consultat cu unul si cu altul, a cerut părerea unor jurnalişti cu experienţă. Până la urmă s-a decis, a botezat-o FLACĂRA, deoarece acest substantiv amintea şi de forţa dis­trugătoare a focului – răzvrătirea ţăranilor din 1907 era încă vie în memoria tuturor – dar si de virtuţile lui purificatoare. Citeste continuarea

Pentru cei cu dare de mână, răspunsul e simplu: au rezervări la hoteluri de 5 stele prin capitalele ţărilor cu o civilizaţie la care noi, în continuare, visăm, se deplasează în Austria sau Elveţia la schi, îi fac o vizită lui Mos Crăciun în Laponia. Dacă nu suportă frigul, aleg locuri cu temperaturi înalte unde fac plajă, înoată, petrec prin baruri unde consumă cocteiluri sofisticate si dansează până în zori. Excursiile respective sunt si un bun prilej pentru a-si cerceta conturile din bănci străine – sumele cu multe zerouri în coadă le alungă stresul provocat de grija de a face bani prin orice mijloace. Citeste continuarea

L-am întâlnit pe domnul Pierre Pringuet, Director general la „Pernod Ricard“, doar pentru câteva minute – agenda vizitei sale în România fiind deosebit de încărcată. Parcă presimţind o astfel de situaţie, i-am pregătit un set de întrebări la care mi-a răspuns în scris, cu o promptitudine remarcabilă. Citeste continuarea

În Capitală s-a mai desfăşurat un protest în zadar.

După unii, au fost 30.000 de participanți la mitingul din Piața Constituției. După alții – 100.000. Puțini. Prea puțini, chiar dacă a plouat, a fost frig și ceață. Asta înseamnă că românii nu au ajuns pe culmile disperării. Asta înseamnă că mai pot strânge cureaua. Citeste continuarea

Uneori, pur şi simplu îţi vine să nu mai scrii despre ceea ce fac „dregătorii“ cu viaţa noastră. Poate că asta şi doresc.
Nu a trecut multă vreme de când cei care realizează venituri din drepturi de autor s-au în­ghesuit la ghișee ca să-și declare veniturile. Media au relatat despre cozi interminabile, despre talmeș-balmeșul provocat de contradicţia dintre normele de aplicare. Încă o dată s-a demonstrat disprețul autorităților față de cetățenii acestei țări de care, chipurile, au grijă. Citeste continuarea

Am întâlnit-o pentru prima oară pe Edith Kneifl în luna iunie 2010, pe puntea vasului The Fighter, ancorat în rada portului Rotterdam. În această ambianţă inedită am participat, alături de alţi scriitori, la o minunată seară de lectură. După două luni, am reîntâlnit-o, la Viena, pe cea mai cunoscută autoare austriacă de thrillere. A fost un bun prilej de a purta un dialog despre destinul romanului poliţist contemporan. Citeste continuarea