„Dâmboviţă, apă dulce, cine-o bea, nu se mai duce“… aşa îşi cântau odinioară bucureştenii râul care le împărţea urbea în două părţi aproape egale. Avea, ce-i drept, o apă bună de băut – de la izvoare cobora numai printre munţi şi dealuri –, dar le dădea şi multe bătăi de cap atunci când se umfla. Pe ambele părţi ale râului existau bălţi şi lacuri şi primea mai mulţi afluenţi în mijlocul cărora se formaseră cu timpul câteva ostroave. De unele se mai ştie câte ceva astăzi, altele au ieşit discret şi definitiv din istoria oraşului. Citeste continuarea