Aventura unui român in India – Acasă la Maitreyi

Marin Marian-Bălaşa are studii de antropologie, este etnograf şi folclorist. Reportajul din India pe care ni-l propune se apropie de sacru, behaviorism & lite­ratură, în acelaşi timp. Bălaşa este doctor în filosofie? absolvent al Conservato­rului, cu cercetare de teren şi specializări postdoctorale în China, Iran, Scandinavia, bursier Fulbright etc. Nu v-am impresionat încă? Poate o face textul de faţă. (M. Gâlăfanu)

Osteniţi de jegul propriilor lor sate şi mahalale, est-euro- penii încă nu au invadat tu­ristica Indie de astăzi. Deocamdată, in India, pe lângă autohtoni întâlneşti zeci şi sute de personaje de alte naţii, majoritatea occi­dentale, înghiţind lipsa de confort, ţigănia, indiscreţia cerşetoare a străzii, nu doar de dragul ieftinătăţii traiului şi a putinţei de a trăi liber, departe de civilizaţia lor. Pentru unii dintre ei viaţa de aici e o alternativă egal diferită, sălbatică, dar şi purificatoare. Din acest punct de vedere, jumătatea mai tristă a Europei va invada Orientul doar peste un pumn bun de ani. India nu e numai ţara pla­jelor „libere”, a negustoriei profitabile şi a hranei economicoase, a hotelurilor mizer-ief- tine, a haşişului şi a vagabondării, ci şi ţara învăţaţilor şi a învăţăturilor de cel mai înalt rang, a brahmanismului ceremonial-vanitos, a yoghinilor cu puteri de excepţie sau cu pre­tenţii şmechereşti, mulţi dintre ei sacralizaţi devreme şi acumulatori de averi imense, este şi ţara în care mântuirea sufletului sau echilibrul psihologic sunt bunuri comune, banale, despre care se vorbeşte în orice ashram şi pentru care se reclamă reţete şi mentori fără număr. Aici vin mulţi călători din Occident, pentru climatul spiritual şi pentru ofertele spirituale ale Indiei. Din păcate, inclusiv din acest punct de vedere, al Indiei spirituale, est-europenii vor invada zona iarăşi doar peste un număr bun de ani. Mai întâi trebuie ca indivizii, ca şi majori­tatea unei naţii, să se elibereze de orice tutelă şi manipulare tradiţională, de grup, pentru a descoperi nu numai propria fragilitate şi goliciune interioară, ci şi pe acelea ale insti­tuţiilor şi maselor. Şi astfel, pentru a începe să caute, aşa cum fac occidentalii, sprijinul şi iluminarea personală, pe urmele unui far sau guru mai mult sau mai puţin autentic sau sacrileg, mesianic sau şarlatan, adică a unuia care poate sprijini mintea sau psiholo­gia individului mai eficace ca un psihiatru. India excelează în deţinerea şi oferta mento­rilor spirituali.

In India nu e de stat pe loc. India e o con­damnare fie la peregrinare, fie la pelerinaj. Nu-i cale de mijloc, ori de ales, în afara aban­donului copilăresc. Sau ar putea fi varianta aşezării. Adică a Aşezării. Definitivă, cu trup şi suflet, opţiunea transplantului sau a auto­htonizării. Dar asta puţini o înţeleg şi, şi mai puţini o pot admite. Deocamdată, nu e cazul ca noi doi să vorbim despre asta. Poate mai încolo vei pricepe singur. Deocamdată, hai să zicem că îţi prezint câteva dintre însemnările mele de călătorie şi că îţi propun un traseu atât turistic, artistic, geografic şi cultural, documentar şi ficţional, cât şi spiri­tual, religios şi mistic, adică ceva între pere­grinare şi pelerinaj, când mai puţin, când mai mult din fiecare sau din amândouă.

Prin cultura sa de tip feminin, India nu se dezvăluie uşor. Aici se stă şi se revine, insistent. Turistul fugace, petrecând doar o zi, două în fiece loc, nu numai că ignoră multe dintre cele vizitabile, dar nici măcar nu apucă să pătrundă ceva din ceea ce-a văzut. Cel ce se urcă în fiecare seară sau dimineaţă în alt tren, dăruindu-şi lui şi locu­lui doar câte o zi-lumină, afară de vanitatea de a fi fost şi el pe-acolo, afară de vulgari­tatea de a fi fotografiat câte ceva pentru pri­etenii sau nepoţii săi, de fapt nu are cum să priceapă ceva. India nu stă în câteva, oricât de multe, peisaje. Şi majoritatea celor ce trec pe-aici ştiu asta. Cine a trecut pe aici, chiar dacă neagă o vreme, totuşi va reveni. India nu seduce, ci aproape obligă. Vizitatorul ei e intoxicat pe viată.

La început India te intrigă, ba chiar te oboseşte până la oropsire. De pildă, India îţi pune bine plămânii la încercare, la fel ca nasul, gâtul, laringele, coardele vocale, tot ce e cale respiratorie. Indienii nu înlătură pra­ful, ci doar îl stârnesc, pentru a nu fi vizibil pentru o clipă. Mătură cu un pumn de nuiele, care sunt de fapt beţigaşe rare. Cine e alergic la praf trebuie să evite întreg Orientul. Dar oraşele sale sunt de evitat pen­tru oricine, din pricina poluării excesive. Vehiculele folosesc o motorină proastă şi nici un fel de filtre pentru gazele de eşapament. Praful sufocant sau ploaia şi umezeala lui Brahma sunt mai puţin otrăvitoare ca fumul, gazul şi zgomotul motoretei Bajaj, ale motorikşei, ale minibusului pe trei roti (tempu), ale autobuzului preistoric şi ale camionului dravidian, care, pe lângă elegan­tele Suzuki şi Yamaha made in India, năpădesc centrul, zonele comerciale, zonele turistice şi orice căi de comunicaţie.

Scuipatul şi urinatul bărbaţilor în public nu scârbeşte pe nimeni. Indienii se spală zil­nic, mai ales la prima oră a dimineţii. Spălatul acesta înseamnă baie completă, din creştet până-n tălpi. Pentru dinţi utilizează degetul gol al mâinii drepte, pe care-1 înmoaie întâi în palma stângă. Acolo ţin o substanţă alcătuită din tărâţe de orez şi sare, despre care se spune că e şi sănătoasă, şi efi­cientă în sens igienic. în emisfera nordică e însă frecvent băţul de arţar, salcie sau arin special. Frecarea acestuia de gingii şi de dinţi până la înmuierea şi distrugerea sa totală e atât igienică, precum şi antiseptică.

Ţară de parcurs doar în sandale sau şlapi, în India omului nu numai că nu-i tre­buie ciorapi, dar nici măcar încălţări. Ca să-şi substituie blana pierdută prin evoluţie îi ajunge un singur cearceaf tot anul. Iama tre- buindu-i, poate, în plus, doar un turban (preferabil de zece metri de pânză răsucită) şi, eventual, pe timpul nopţii, o pătură. Cel puţin în emisfera sudică, o cingătoare în jurul coapselor e suficientă bărbaţilor, iar pentru femei o cât de simplă învelitoare, mergând din gât până la glezne, e de-ajuns. Casele de tip tradiţional ale oamenilor se adaptează (şi ele) pasiv la natură. O natură uneori intempestivă, adesea blândă. Adăposturile nu sunt niciodată gândite să dăinuie, să supravieţuiască locatarului, iar deteriorarea lor nu generează grijă, panică, acţiune. Omul şi adăpostul său, cel mai ade­sea, îmbătrânesc şi se strică în paralel, în so­lidaritate. Colibe provizorii, fără nimic de prisos ori dispensabil, ba chiar şi fără tavan ori podele. Parcă întâi se face acoperişul şi se ridică apoi peste bârne, stâlpi sau ziduri subţiri. Parapetul-faţadă întretaie panta acoperişului pentru a-1 lăsa să umbrească şi bătătura-prispă. Arhitecturi simple, de o simplitate geografico-spirituală oarecum iminentă. Atât de inevitabilă, naturală, încât se abate inclusiv asupra construcţiilor con­temporane. Numai că, la acestea din urmă, uimitoarea simplitate originară devine pre­caritate. Indienii nu se pregătesc defel pen­tru iarnă. Din două rele, adică excese, cel al verii şi cel al iernii, ei îl socot mai grav pe cel al căldurii toride. Iată de ce şi-au făcut case­le în aşa fel încât să le asigure mai multă răcoare: cu cât mai multe găuri sau forme de comunicare şi ventilaţie. Iarna, aceste deschideri, plus toate crăpăturile şi ne- etanşeităţile pe care le aduce cu sine scur­gerea timpului sau ruina, îi expun pe oameni frigului. Dar nimeni nu se osteneşte să-şi readapteze ambientul, casa. Eventual cu ajutorul păturilor, noaptea de iarnă se suportă. Casa e mai mult o protecţie pentru anotimpul cald. Cu toate că vara, cei mai mulţi dorm în corturi, pe pământ sau pe acoperişurile-terase. Prin urmare, casa indi­ană nu e adăpost. Să fie metaforă, funcţie vir­tuală? Să fie doar pentru că aşa locuieşte în genere omul? Pentru un aparent sincronism sau snobism? Oricum, ea trădează credinţa localnicului în inutilitatea sau precaritatea puterilor şi intervenţiilor sale. Indianul nu-şi înfrumuseţează – în sensul confortului – casa, pentru că nu-şi face iluzii în privinţa adevărului vieţii.

Pretutindeni, mizeria omului de rând e cumplită iar frumuseţea şi opulenta palatelor, conacelor, templelor, muzeelor, a falezelor sacre sunt desăvârşite, supreme. Contrar oamenilor străzii, istoria, monu­mentele şi natura Indiei te fac – pretutindeni şi tot timpul – fericit. însă după ce îi înţelegi şi pe primii, dacă ajungi până la asta, nu mai eşti nici nefericit. Atingi acea normalitate de simţire care se dispensează de euforii sau resentimente. Te simţi bine şi realizezi, când­va, că a avea linişte sufletească înseamnă de fapt a fi îndestulat, fericit.

Nu ştiu dacă însăşi curiozitatea indie­nilor se opreşte acolo unde se opresc cunoştinţele lor de engleză ori doar engleza le e strâmtă, iar curiozitatea ar putea fi mai mare. Tot ce ştie sau tot ce vrea să ştie lumea străzii este Wliere do xjou come froml, nimic mai mult. Dacă eviţi răspunsul scurt, aruncând şifonat cum că vii din cutare oraş indian sau că vii de la gară, de pe autobuz, căpoşii insistă: What is xjour countnj? Dacă şi atunci faci pe deşteptul (I have no country! I possess no country! Tliat country’s not mine!), ei revin cabotin: What is your nation? Etc. etc. etc. etc. Cu alte cuvinte, ei pot ignora orice altceva, însă de unde vii, nu numai că oricine ştie (să-ntrebe), dar şi că oricine vrea (să afle). Geografia, se pare, e pentru ei o fan­tasmă tentantă. Dacă nu te obişnuieşti să ignori agasanta lor indiscreţie, luând salutul stradal ori directa acostare ca pe un zgomot de fond, atunci, de zeci sau sute de ori pe zi, de absolut fiece dată când te vei opri sau se va apropia de tine un băştinaş, vei repeta numele tării sau naţiei tale cu obstinaţie şi exasperare, zilnic, de zeci sau sute de ori. Pentru variaţie însă tu vei putea răspunde orice; oricum nu are nici o importantă. Căci, cel mai adesea, curiozitatea indianului sim­plu e satisfăcută de auzirea unui nume, a unei sonorităţi, de simpla luare în seamă a persoanei sale. Reale identificări şi geografii fiziognomice nu fac decât vânzătorii şi pro­prietarii de magazine din centrele sau cartierele cu mare afluenţă turistică, obişnuiţi cu memorarea tării figurilor care se perindă şi cu care pot sau nu face business, pe care le pot sau nu înşela.

Taguri: nr. 3 / martie 2007 Tweet

Tuesday, March 20th, 2007 at 5:39 pm, ZOOM, RSS feed