- Revista Flacara - https://revistaflacara.ro -

Balea – Ice Hotel – Primul hotel de gheată din Europa de Est

Totul este din gheaţă. Pereţii, ferestrele, bolta. Patul în care dormi. Veioza şi noptiera, scaunele şi duşumeaua. Cred că şi iubita poate deveni din gheaţă. Dacă nu te porţi, mă-nţelegeţi, corespunzător. începând cu un whisky, de pildă, la bar. în pahare, cum altfel, din gheaţă. Evident că şi mesele sunt aşa. Apoi oamenii care le sculptează. Şi zidarii, în timp ce se opintesc Să taier cu joagărul, un lac îngheţat. Că mai au nevoie de „cărămizi”. Legate între ele cu un mortar cam ciudat. Zăpadă subţiată cu apă. Şi care, la atâtea grade minus, boc­nă se face. în timp ce mâinile muncitorilor înţepenesc Pe dălţi sau lopeţi. Iar viscolul îi îngroa­pă în zăpada aceea. Cu şantierul lor cu tot! Ca să nu îngheţe definitiv, îşi dau brânci unii alto­ra. Se tăvălesc prin nămeţi. Râd fără pricină. O înghiţitură de ţuică fiartă şi o iau de la capăt!

A fost înduioşător să vedem toate astea. Când un chin, când o bucurie. Când o muncă înfiorător de grea,când ojoacă. De oameni mari,care încă mai credîn castelul din poveste. Atât de cu patimă,încât ne-au invitat la inaugurarea lui. 1 februarie 2006, la Bâlea Lac, peTransfăgărăşan. Bine aţi venit în primul hotel de gheaţă din Europa de Est! Cine n-a simţit „Măreţia frigului”, să şi-o cumpere!

în hotelul de gheaţă s-au investit în jur de opt mii de euro. Proprietarii nu şi-au propus să-şi recupereze banii în această iarnă, afacerea fiind gândită pe termen lung. Deocamdată, să vină curioşii, să crească fluxul turistic în zonă, să se ducă vestea. O veni el şi profitul, mai apoi.

Sub zăpadă SRL

Când să urcăm Transfăgărăşanul, iarna s-a hotărât să dea o probă de lucru. Ce mai zăpezi, ce mai viscol, câte grade sub minus! N-am întâlnit decât vreo două maşini. Cu viteza melcului şi lanţuri pe roţi. De la Bâlea Cascadă, drumurile sunt blocate. Aşa că ne luăm bagajele în spinare, până la telecabină. Unde băieţii ne-au pregătit o surpriză. Vom „executa” o cursă de verificare. Să vedem, adică, dacă maşinăria asta mai merge. Pe cabluri şi stâlpi ciorchine cu gheaţă. Cu noi înăuntru! Am crezut că-i o glumă, desigur. Şi-am început să râdem, de frig. După câteva minute de mers, mecanicul s-a căţărat pe o scară. A deschis trapa şi ţuşti pe telecabină. Cică puţină curăţenie, preventiv. Zăpada îngheţată şi sloiurile cu pricina ne cădeau drept în cap. în timp ce alt mecanic se conversa, prin staţie, cu un „nea Ioane”. Că e groasă, că nu ştiu ce s-a înţepenit, la stâlpul nu ştiu care. Ne-am gândit şi că băieţii ăştia or avea ceva cu noi. Nimic mai fals. La fel au „distrat-o” şi pe o directoare de la Ciitc, când a venit să semneze contractul de spon­sorizare pentru hotelul de gheaţă. Şi încă am avut noroc, ne asigură gazdele. E ceaţă şi întuneric, aşa că măcar nu vedem hăul de sub noi. După vreo 40 de minute de senzaţii cam tari, după anumite gusturi, am ajuns la Bâlea Lac. înţepeniţi de frig, de-abia dacă ne puteam mişca. Dar să nu mai spun că, prin comparaţie, în telecabină era, totuşi, par­fum de roze. Zăpada ne-a trecut urgent peste ghete, peste genunchi, pe alocuri până la brâu. Viscolul în faţă, bezna peste tot. Aşa că mai mult ne rostogoleam, decât mergeam. La un moment dat, am crezut că am halucinaţii. Sau că am murit deja de frig şi am ajuns direct în raiul îngheţaţilor. O dantelărie de gheaţă, în stânga. Un castel în alb, luminat cu proiectoare. Şi nişte oameni de zăpadă care trudesc la povestea lui. Cară blocuri de gheaţă, pe sănii şi schiuri. Frământă zăpada, cu apă, în găleţi. Tencuiesc un perete, şlefuiesc o coloană. Cioplesc mese şi scaune, tot din gheaţă. Şi bustul lui Eminescu, spre a mă năuci pe mine de tot. Pun mâna, la întâmplare, pe un personaj. E real, un om în carne şi oase, chiar îmi dă bineţe. Doar că are hainele ninse, îngheţate de ger. Iar genele şi buzele i s-au cam lipit între ele, din aceleaşi motive. Ne invită înăuntru, în hotel. Nu-mi vine să cred, dar e cald şi bine. Faţă de afară, unde şuieră vântul, la peste 20 de grade, cu minus, interioarele de gheaţă sunt mai mult decât primitoare. Stăm la bar, ne învârtim prin recepţie, povestim cu muncitorii. Printre finisaje, stâlpi căraţi în cârcă, topoare sau lopeţi. Gheaţa nu suportă lucrul de mântuială, ni se spune. Totul trebuie să fie perfect şi să strălucească. De aceea, s-a muncit şi noaptea, fără libere ori sărbători. Dar cu sentimentul că merită chinul, de vreme ce a ieşit aşa mândreţe de hotel. „Am zis că asta-i treabă de nebuni, la început!”, îşi aminteşte Ioan Mârza. „Eu am cam făcut zidărie, la viaţa mea, da’ aşa ceva n-am pomenit. Cărămida e stas, pe când la gheaţa asta am spart, pentru dimensiuni, de ni s-a acrit. Şi e ca peştele, doamnă, îţi fuge din mâini. Apoi îmi era frică să stau sub cupolă, visam şi noaptea că se prăbuşeşte şi mă îngheaţă sub ea. Ca să nu mai vorbesc de frig, mâini şi picioare degerate, obrazul crăpat. Şi eu am venit din Fabrica de sticlă Avrig, unde cuptoarele se încing la 1.400 de grade! Mă credeţi ori nu, acum mă simt ca acasă. Şi am atâta mulţumire că făcurăm ceva aşa de deosebit! De nu mai prea există prin lume, că în ţară nici atât!”

Special, elegant, migălit până în pânzele albe. Un hotel-spectacol, e o bucurie să-1 priveşti. Şi, totuşi, cum să dormi în gheţăria asta? „Marfă de somn!”, susţin iniţiaţii. Mă uit la Valentin Popescu, un puşti de-abia trecut peste 20 de ani. E întreg, pare normal şi cu chef de viaţă. „Am dormit ca mort, pe cuvânt, n-am avut nici o taină. Şi Dragoş, prietenul meu, la fel. N-am simţit c-ar fi frig, de la blănuri te încălzeşti numa’ bine. Eu m-am culcat într-un trening, ălălaltu’ şi mai rău, în boxeri şi bluză. Cred că erau în jur de minus patru grade, că nu ne-a îngheţat apa în cană. Am fost fericit şi că n-am auzit viscolul, deşi era prăpăd afară, îmbinările astea din gheaţă sunt date naibii, mai etanş decât termopanele.”

Ice Hotel Bătea Leic are opt camere duble, cu pat matri­monial, construit din gheaţă masivă şi acoperit cu blănuri de miel. Interioarele sunt iluminate cu lămpi fluorescente. într-un aranjament special, mai ales în zona recepţiei şi a barului. O noapte de cazare costă 69 de lei, pentru o persoană. Hotelul de gheaţă are o sur­priză şi pentru pasionaţii de gastronomie. O „călătorie” culinară prin cele mai exotice bucătării ale lumii, într-un meniu pregătit şi servit după pretenţiile stelelor Michelin, din Franţa. Un meniu costă 69 de euro.

O dantelărie de gheaţă, oricât de frumoasă ar fi şi oricât s-au chinuit meşterii să o şlefuiască, ţine foarte puţin. Hotelul de gheaţă se va topi, spre sfârşitul lunii mai. Când temperatura de afară urcă spre opt grade, va fi închisă cu un gard din sârmă. Lângă ruine, desigur, turiştii vor face fotografii. Norocoşii pot sur­prinde chiar şi o prăbuşire în direct în timp ce proprietarii se ocupă de schiţe noi. Pentru următorul hotel, din iama viitoare. .Altul, mai trainic, şi mai frumos!”

Gheata are fitele ei: când e supusă, când se face ţăndări”

Doi oameni diferiţi în toate, din două locuri diferite şi din motive şi mai diferite, sunt bân­tuiţi, de vreo câţiva ani, de o fantezie in gheaţă. Sub forma unui hotel. Arnold Klingeis, sunet de gheaţă, dacă îi traducem numele, are marke- ting-ul în sânge, din familie şi din şcolitul pe dincolo. Ştie ce se poartă, în Germania sau Anglia, în materie de turism şi hoteluri. Părinţii lui sunt patronii complexului de la Bâlea Lac. Şi tot gândindu-se el, aşa, cum să-şi sprijine fami­lia, în afaceri, a tras concluzia că zonei ăsteia îi trebuie ceva mai deosebit. Care să şocheze, dacă vreţi, dar să atragă turiştii. Cum ar fi un hotel de gheaţă, de pildă. După modelele din ţările scan­dinave, Canada sau Japonia. La consiliul de fa­milie întrunit pe tema asta, bieţii lui părinţi mai să leşine: „Da’ cine crezi tu că vine, de nebun, ca să doarmă în gheaţă? Şi, probabil, mai ai pre­tenţii să-ţi şi plătească pentru asta!” Mai cu binişorul, mai cu Internehd, Arnold i-a convins că se caută, şi în turism, lucrurile ieşite din comun. Şi că sunt o groază de „vânători” de senzaţii tari. Ceea ce ar fi de bine şi pentru afa­cerile lor. în ideea că hotelul va atrage mulţi turişti în zonă. După un calcul riguros, creşterea va fi de peste 20%. Unii se vor mulţumi cu o vizită în camerele de gheaţă şi cu oareşce fotografii. Iar cazarea, masa şi alte servicii sunt câştigul Cabanei Bâlea. Zis şi făcut, dar de unde constructori în gheaţă?

în tot acest timp, salvamontistul Relu Nica, preşedintele Clubului Montan Delta, din Piteşti, se judeca pe nişte schiţe pentru un hotel din gheaţă. Nebunia asta 1-a cuprins în timp ce căuta nişte speologi îngropaţi de nămeţii din Fundul Caprei. Când a văzut cum se taie zăpada îngheţată, groasă de câţiva metri, cu furtunuri cu apă, i-a sclipit ideea de a construi din blocurile astea ceva deosebit. S-a uitat pe hartă, ca un spe­cialist. Zone cu precipitaţii, zăpadă, sezon lung, temperaturi scăzute, gheaţă naturală, potenţial turistic… Bâlea a corespuns în toate. Aşa că, în vara trecută, a venit aici. Blindat cu de toate, de la schiţe până la argumente. De ultimele n-a mai fost nevoie. Arnold era, deja, convins. Aşa că au bătut palma pe loc, pentru un parteneriat în afaceri. Şi s-au apucat să reinventeze roata. De dragul proiectului, au trecut amândoi la munca de jos. Dacă îi vezi cum trag la blocurile de gheaţă şi la joagăr, nu-i deosebeşti dintre munci­tori. Mai mult, Relu s-a văzut nevoit şi să con­struiască unelte, pentru că aşa ceva nu există în magazine: „Gheaţa are fiţele ei, la anumite tem­peraturi e supusă, la altele se face ţăndări. Trebuie să ştii cum s-o iei, ce unelte să foloseşti. Am calculat la unghiuri de ascuţire şi puncte de rezistenţă de mi-au ieşit ochii. A fost o adevărată aventură! Dar cea mai spectaculoasă, din câte mi-a fost dat să trăiesc.”

Lucrările au început în 12 decembrie 2005, cu o echipă de vreo 20 de pălmaşi. Evident că nici unul dintre ei nu mai lucrase în gheaţă. De unde şi poticnelile de rigoare, acum doar prilej de glume: din motive de frig, s-a crăpat lemnul şi a căzut un cofraj; pompa de apă s-a ars de vreo două ori; câţiva băieţi au făcut scufundări în lac, alunecând de pe banchizele de gheaţă tocmai tăiate. Dar Relu este, de departe, campionul situaţiilor amuzante. L-a luat vântul, pur şi sim­plu, de pe o coloană, şi l-a aruncat câţiva metri în lateral. Şi are, scuzaţi, fix o sută de kilograme! S-a ridicat tacticos, şi-a scuturat ţurţurii de pe haine. Apoi a vorbit la telefon, frumos, cu mama lui. Că are şi dumneaei o problemă, de peste 30 de ani: „Te-ai îmbrăcat bine, puişor? Să ai grijă, să nu răceşti!”