Ghetoul de ieri şi de mâine

Ce separă un film SF bun de unul mediocru sau chiar slab? Ei bine, un SF bun spune ceva despre natura noastră, atunci când noi avem tendinţa de a ne ascunde sub un limbaj de lemn, political correctness pe new-speak-ul de azi, adevărata faţă. Scopul genului acesta de film sau carte este legat de noi şi de actualitatea noastră, de umorile care au ajuns să ne paralizeze. Citeste continuarea

Cineva spunea că Mai degrabă te străduieşti să-l ajungi pe Bill Gates decât să-i înţelegi pe adolescenţi. Între noi fie vorba, ambele deziderate sunt greu de atins, dar nu imposibil. Măriuca Mihăilescu a ales să înţeleagă adolescenţii, tânăra prezentatoare le-a dat acestora Liber pe contrasens la TVR 2, în fiecare sâmbătă, de la ora 10.30. Păreri, atitudini, poveşti cu sfârşit mai mult sau mai puţin tragic, frământări adolescentine, lacrimi şi îndoieli, idealuri şi multe alte probleme dezbătute cu adolescenţii în prezenţa unui psiholog – dna Georgeta Ghinea. O emisiune moderată de o prezentatoare care a trecut deja de vârsta adolescenţei şi un tânăr abia ieşit din adolescenţă – Adi Anton. O provocare lansată părinţilor, copiilor şi tuturor celor care iau în serios vârsta adolescenţei. Despre toate acestea, într-un interviu cu Măriuca Mihăilescu, o împătimită a televiziunii de calitate. Citeste continuarea

Ce mai zice lumea despre noi? Americanii californieni de la L.A. TIMES ne acuză în ediţia din 26 octombrie 2009 că „neasumându-şi trecutul, această naţiune est-europeană îşi lasă viitorul în incertitudine“. Este pomenită apoi declaraţia Hertei Müller despre faptul că la 20 de ani după Revoluţie „mai mult de 40% dintre cei aflaţi la putere sunt veterani ai fostei securităţi“. Citeste continuarea

O veche reclamă spunea cu ceva ani în urmă: nu contează mărimea, ci contează isteţimea, nu contează că eşti mic, dacă te pricepi un pic. Ei bine, Ungaria nu este o ţară mare, nu are munţi sau mare, dar are un turism foarte bine dezvoltat, o Capitală cu o arhitectură de invidiat şi oferă servicii turistice de calitate la preţuri rezonabile care fac din ea o destinaţie turistică mult ­râvnită. Mulţi turişti români merg adesea la vecinii noştri spre a petrece câteva zile libere la Budapesta, Lacul Balaton, Gyula, Sziget etc. Din punct de vedere turistic Ungaria ne-a luat-o mult înainte, chiar dacă  şi din partea ungară există interes turistic pentru România, iar turiştii maghiari apreciază munţii României, Delta, mânăstirile din Moldova. Care este secretul acestei reuşite l-am aflat de la Gáspár Bíró, Şef Birou Internaţional Network (Oficiului de Turism al Ungariei), în interviul următor. Citeste continuarea

Scenariul filmului porneşte de la trecerea lui Curzio Malparte, pe atunci corespondent de război al ziarului Corriere della Sera, prin Iaşi. El este primul care, în romanul său Kaputt, a scris despre masacrarea populaţiei evreieşti a oraşului. Afectat fiind de o alergie puternică, Malparte îl caută pe Iosef Gruber, medic evreu. Cum populaţia evreiască fusese deportată sau masacrată, căutările lui sunt „îngreunate“. Filmul lui Radu Gabrea foloseşte această căutare pentru a ne arăta ce s-a întĂmplat cu evreii din oraş. Citeste continuarea

Un Closer simplificat şi mai sincer

De ce ar trebui să vedem Iubire la New York? Pentru că este ultimul film în care joacă Joaquin Phoenix, talentatul actor din Walk the Line. Pentru că muzica este de asemenea bună (Hooverphonic). Citeste continuarea

Un pui american: mic şi pricăjit, dar pompat cu steroizi (efecte speciale)

Lumea trebuie salvată din nou de către un „adevărat“ erou american. Antagonistul este, de această dată (aproape ca de fiecare dată) un personaj cu un accent englez exotic, scoţian. Fiecare moment este folosit pentru a ni se înfăţişa o megastructură, de obicei sub pământ, sau pentru a distruge un monument istoric celebru, aşa cum este Turnul Eiffel. Printre aceste momente de exuberanţă vizuală se găseşte şi un tânăr soldat american cu inima pură şi confratele lui negru, care este, inevitabil, amuzant. Citeste continuarea

Filmul ca revanşă

Banda aparte alcătuită de Quentin Tarantino pentru acest film reuşeşte să dea lovitura. O mână de evrei americani cu spirit revanşard le aplică naziştilor tratamentul pe care aceştia, la rândul lor, îl administrau evreilor din Europa. Tratamentul brutal – scalpări precum cele ale apaşilor, desfigurări făcute cu bâta de baseball, tatuări – are ca efect inducerea terorii în rândul soldaţilor germani. Trupa îi tatua pe cei pe care îi lăsau să plece cu o zvastică pe frunte, procedeu asemănător imprimării cu steaua lui David pe hainele şi locuinţele evreilor. În această istorie alternativă, călăii devin victime. Citeste continuarea

Este un Festival fantastic, uimitor, poate cel mai impresionant din întreaga lume!  Nu am mai găsit adunate o astfel de calitate dar şi o  asemenea cantitate, atâtea orchestre excepţionale, muzicieni minunaţi, mari dirijori, artişti fenomenali  perindându-se într-o singură lună în acelaşi oraş !!! Nu am mai întîlnit aşa ceva! Sunt uimit de ceea ce au reuşit aceşti oameni să realizeze aici! – sunt cuvintele  violonistului Julian Rachlin rostite pe postul naţional de radio şi care cuprind în ele esenţa bine percepută a mesajului pe care, prin această aproape demonstrativă desfăşurare de forţe muzicale, România încearcă să îl transmită lumii întregi.

Desfăşurat în prima săptămână, şi Concursul a fost parcă mai spectaculos ca oricând.  Marii câştigători la cele trei secţiuni, vioară, pian şi compoziţie (partituri simfonice şi partituri camerale, separat) au fost violonistul polonez Jaroslaw Nadrzycki, pianistul kazah Amir Tebenikhin şi compozitorii  chinezi Lan-Cheen Lam (Hong Kong) şi Qian Shen-Yin.I-am putut asculta într-o gală minunată la Ateneul Român.

În aproape o lună, festivalul a desfăşurat în Bucureşti în jur de 175 de evenimente diverse, de la apariţiile timide dar pline de  farmec ale tinerilor muzicieni pe scena din Piaţa Festivalului până la concertele simfonice cu participarea unor orchestre, ansambluri camerale, solişti şi dirijori de primă mărime. Încerc o sinteză fără pretenţie de ierarhie valorică absolută. Un singur om nu poate fi peste tot, iar memoria păstrează selectiv, după repere numai de ea ştiute, impresiile cele mai puternice. La Sala Mare a Palatului am ascultat cu încântare Royal Philharmonic Orchestra avându-i la pupitru, pe rând, pe Charles Dutoit (splendide Tablourile dintr-o expoziţie) şi pe Horia Andreescu (impresionant în  Simfonia nr. 3 de Saint Saëns), orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg condusă de Yuri Temirkanov (nu am mai auzit o Patetica ceaikovskiană de acelaşi nivel!) şi Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam (Am auzit parcă prima oară  Eroica de Beethoven, mărturisea criticul muzical Elena Zottoviceanu!). Numai cei care au fost în sala Ateneului Român la concertele de la miezul nopţii  vor putea păstra în memorie frumuseţea cu totul aparte a evoluţiilor formaţiilor Il Giardino Armonico, Les Arts  Florissants, Orchestra de cameră din Lausanne cu  pianistul Christian Zacharias în dubla ipostază de solist şi dirijor. Am regretat nespus renunţarea  Marthei Argerich la concertul de la Bucureşti, ne-am bucurat însă la fel de mult de revenirea în Sala Mare a Palatului a violonistului-minune  Nigel Kennedy într-un concert de Beethoven ce va rămâne  de legendă. Impecabil stilistic a fost şi americanul Joshua Bell cu  versiunea sa atât de franceză a Simfoniei spaniole de Lalo şi dacă vorbim despre puritate stilistică nu trebuie să îl uităm pe pianistul Nikolai Luganski cu „al său“ Concert nr. 4  de acelaşi Ludwig van. Cu drag l-am aplaudat pe „al nostru“ Aurelian Octav Popa în Concertul pentru clarinet de Coopland şi, cu acelaşi drag, îl aşteptam pe „al nostru“ Marin Cazacu, în ultima zi de festival (încă în desfăşurare la data încheierii acestei ediţii a revistei), alături de orchestra de cameră a Filarmonicii din München condusă de un alt român, Lorenz Năsturică Herschcowici.

Dintre spectacolele de operă şi balet am fost sincer impresionată de Oedip-ul enescian care a deschis sobru Festivalul într-o coproducţie Théâtre du Capitole de Toulouse – Opera Naţională Bucureşti, cu Oleg Caetani la pupitru şi Franck Ferrari în rolul titular.  Unic, Baletul din Monte Carlo cu La Belle în coregrafia lui J.Ch. Maillot! Impresionant şi salutar demersul artistic social din proiectul Pasărea de foc. Cât despre serile de jazz (şi nu  numai), adunate sub ideea teme clasice în prelucrări moderne, specialiştii spun că Uri Caine a fost, până acum, cel mai bun. Iar după demonstraţia din Sinphonia de Beriot, aşteptăm cu nerăbdare seara  ­Swingle Singers. Ne pregătim palmele pentru Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze  condusă de Mariss Jansons şi pentru Orchestre de la Suisse Romande  cu Marek Janowski la pupitru, care au închis festivalul, sâmbătă, 26 septembrie.

foto Agerpres

Trăim în era inovaţiei şi a redefinirii barierelor, fie că este vorba despre tehnologii conexe (sau nu!) ori despre concepte fundamentale. Ori despre genuri muzicale total opuse. Aşa că nu mai este o surpriză pentru nimeni să-i asculte pe marii clasici ai muzicii simfonice, în interpretări moderne: Bach în ritm de rock’n’ roll, sau Schumann, transpus într-un tango lasciv. Pe de o parte, publicul larg e fericit, pentru că i se oferă o variantă mai accesibilă a muzicii „grele“, pe de altă parte criticii sunt oripilaţi. Există însă şi artişti care fac fericită pe toată lumea. Iar Uri Caine este printre primii pe lista „albă“. Citeste continuarea