N-am mai văzut niciodată atâtea flori! Pentru că buchetele nu mai încăpeau în vase, pe lângă icoane, pe coroane, în Catedrală sau în Palatul Patriarhal, câteva măicuţe au primit ascultare să le pună în saci de plastic. Doar petalele, ca să fie aruncate covor. In ideea ca Preafericitul să plece în Ceruri pe un drum de flori. O risipă frumoasă de crini, trandafiri şi garoafe. Mi-aş fi dorit să acopere, măcar pentru o zi, realitatea pe care o trăim. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. Ba chiar dimpotrivă! Pe fondul acela floral, printre rugăciuni, psalmi şi clopote, „chipul” ţării mi-a părut şi mai schilodit. Nu ştiu dacă a mai spus-o cineva, dar eu am trăit-o, cu amărăciune. „Starea” unui neam se vede cel mai bine la înmormîntarea Patriarhului său! Citeste continuarea

FLACĂRA a intrat în posesia notelor regizorului Cristian Mungiu către juriul de la Cannes. Se obişnuieşte ca un regizor să-şi însoţească filmul cu asemenea note care sunt oficiale. Ele au acompaniat pelicula şi au contribuit, decisiv, la succesul filmului. Este un document pe care vi-l prezentăm pentru prima oară în presa românească, de aceea l-am tratat ca pe o reală captură. Când am primit, din Franţa, notele, pe care începem să le reproducem chiar pe pagina din dreapta a acestui spread, citindu-le, amînţeles că ele nu sunt doar sim­ple însemnări făcute în grabă, pe colţul mesei, cum se spune. Nu. Ele au o anume rele­vanţă. Dau seamă despre cum a fost conceput scenariul filmului. Despre trama pe care fil­mul o subîntinde. Despre selectarea şi calitatea actorilor, cât şi despre cum au fost anume aleşi actorii peliculei. Desprecum se poateturna un film care se referă la o epocă/perioadă revolută şi dificultăţile întâmpinate. Citeste continuarea

Amalia tocmai a sărbătorit, cu “sampafnia” cea mai bună din lume, respectiv laptele mamei, başca o grămadă de jucării, împlinirea respectabilei vârste de patru luni. Imbrăcată ca o prinţesă, a ieşit apoi pentru plimbarea de după-amiază, în Parcul Naţional, din Bucureşti. Intr-o caleaşcă sub formă de cărucior, „trasă” de tataie. Şi monitorizată atent de „serviciul de pază şi protecţie maternă”. Pentru primul interviu din viaţa ei, a fost admirabilă. Cu un gângurit şi un zâmbet, ne-a lămurit cum stau lucrurile. Chiar dacă Amalia nu ştie, încă, are ceva în plus faţă de majoritatea bebeluşilor de seama ei. Un „depozit” de sănătate,într-o „bancă” din Slovacia. Dacă, Doamne-fereşte, în viaţă va avea «Se-a face cu boli foarte grave, vreo 70 la număr, vindecarea îi este asigurată. Simplu, apelând la rezerva ei de sănătate. La „piesele de scimb”. Adică la miraculoasele celule stem. Pe care părinţii au avut grijă să i le recolteze, la naştere. Citeste continuarea

Vreţi să vă luaţi un făcător de gazetă? Nimic mai simplu! Mergeţi la piaţă! Am vrut să realizăm, în acest număr, o trecere în revistă a făcătorilor de gazete din România (ne referim, în special, la presa centrală? mai vizibilă evident decât cea locală). Şi să măsurăm, cumva, cu pasul (gândirii), ecartul între ziarist, director de opinie şi făcător de gazetă. Sigur, lista noastră nu poate fi exhaustivă. Dacă lipseşte cineva, nici măcar nu trebuie să se supere sau să aibă angoase: nu excludem un come-back pe această temă. De altfel, credem de pe-acum că un follow-up se impune, tema fiind interesantă, la câte­va luni/un an/poate doi, pentru că piaţa, inevitabil, se mişcă. Citeste continuarea

In ianuarie 1990, presa din România a explodat. în primăvară existau peste două mii de publicaţii, zeci de posturi de radio şi se iţeau primele televiziuni private. Oamenii care, până nu de mult, făcuseră copy-paste – aşa cum am spune azi – pe magistralele discursuri, nu puteau asigura acest boom jurnalistic. Noua presă a fost construită prin aportul unei mari mase de oameni veniţi din te miri ce zone, care s-au calificat la locul de muncă – aşa cum am fi spus ieri. Este suficient să amintim că, de peste un deceniu încoace? cel mai apreciat jurnalist român, con­form tuturor sondajelor şi clasamentelor, este un absolvent de Automatică. Abia după ce primele facultăţi de Jurnalism au început să scoată serii pe bandă rulantă putem vorbi despre o a treia categorie de jurnalişti (pe lângă cei „refor­maţi” şi cei „importaţi”), ziariştii cu acte-n regulă. Citeste continuarea

In 1979, Romeo Vlădescu avea 46 de ani şi era diriginte de şantier la între­prinderea de Reţele Electrice din Ploieşti. Avea un salariu bun, o casă, o familie, doi copii, adică tot ce-i trebuia omului în acele vremuri ca să-i amorţească simţul unei realităţi crâncene pe care dictatura ceauşistă o pogorâse peste neam. Şi totuşi, Romeo Vlădescu era un supravieţuitor, mintea lui era limpede, vedea şi simţea toate atrocităţile acelui sistem. Dar şi gura îi era cam slobodă. Când se punea pe înfierat orânduirea socialistă, nimeni nu-l mai putea opri. Nici măcar temuta Securitate. Citeste continuarea

Auzim şi vedem tot mai des oameni politici, aleşi sau nealeşi, spilcuiţi şi hămesiţi, agramaţi şi neciopliţi, care ne povestesc nouă, cetăţenilor cuminţi, cât de binevoitoare era Securitatea, cât de patrioţi erau oamenii ei şi cât de ticăloşi sunt cei care astăzi privesc spre acel trecut şi inventează tot felul de bazaconii, punând pe seama acestei instituţii minunate tot felul de atrocităţi. Astăzi, acum, mă număr şi eu printre aceşti ticăloşi, dând frâu liber pixului meu şi povestind baza­coniile unor oameni care au simţit din plin mângâierea ocrotitoare a Securităţii. Citeste continuarea

Noaptea dinspre 24 spre 25 august, 2006. E vară, dar Cristian Nemescu şi Andrei Toncu sunt în Bucureşti. Cristian este regizor şi scenarist, iar Andrei, inginer de sunet şi amândoi lucrează la primul lor film de lungmetraj, California Dreamîng. Noaptea este propice pentru distracţii şi ce altă distracţie mai potrivită pentru doi tineri pasionaţi ai celei de-a şaptea arte decât de a merge la ultimul spectacol al filmului Supermanl De la cinema, pentru a se întoarce acasă, băieţii urcă într-un taxi condus de taximetristul Dumitru Aruştei. Tânărul şofer este în tura de noapte, căci ziua este rezervată studiului. „Ai carte, ai parte”, l-au învăţat părinţii şi Dumitru aspiră spre o viaţă mai bună. Trei tineri care au o viaţă promiţătoare în faţă sunt aşadar la drum în Dacia taxi, în ceea ce avea să fie ultimul lor drive. Citeste continuarea

Infiltrarea sindromului apocaliptic în…istoria zilelor noastre

Sindromul apocaliptic a fost „activat” în zilele noastre de două evenimente tragice care aveau în comun moartea neaşteptată a mai multor oameni şi moartea naturală a unui singur om: tragedia -aranjată sau nu de serviciile secrete americane – a prăbuşirii Gemenilor din New York, din 11 septembrie 2001, şi decesul Papei loan Paul al Il-lea. Citeste continuarea

Misterul Graalului continuă să exercite şi acum, în plină epocă a triumfului ştiinţei şi supertehnologiilor, aceeaşi atracţie asupra celor cu aspiraţii înalte spre Dumnezeu şi ezoterism, întocmai ca acum un mileniu! Dac-ar fi să-i parafrazăm cuvintele rabinului Gămăliei – din Sinedriul care-l condamnă pe lisus – cu privire la dăinuirea creştinismului, am spune că „dacă lucrul acesta este de la Dumnezeu se va vorbi despre el peste timp”, lată că misterul Sfântului Graal face ca autori ca Dan Brown, ca şi cei care-i comentează ficţiunea – având ca punct central o teorie asupra naturii Graalului – să aibă un succes comercial de invidiat de către autorii cărţilor „serioase”. Citeste continuarea