Un titlu de revistă precum Flacăra nu avea cum să fie ignorat de către autorităţile comuniste instalate la guvernare cu sprijinul tancurilor sovietice. Mai ales că… se dorea (nu se spunea niciodată cine dorea, dar era mai mult decât evident!) o revistă având drept model Ogoniok (Focule]ul în limba rusă), faimoasa publicaţie ilustrată a vecinului de la Răsărit. Citeste continuarea

Primul  număr în libertate apare pe 24 decembrie ’89, purtând subtitlul „Revistă de opinie cetăţenească. Ediţie specială“. Dar  în 28  decembrie, titlul este îmbogăţit, în spiritul epocii, Flacăra libertăţii, salută înfiinţarea primului partid politic al democraţiei: PNŢ. Se   închide  o  buclă istorică… Citeste continuarea

În 1974, când m-am angajat la Flacăra, am scris un text intitulat  Plecarea  dintre  cărţi.  Acel articol   publicat  în România literară a consemnat alegerea de către mine a unui alt drum în viaţă. Citeste continuarea

Nea Ion e de-o seamă cu „Flacăra”. S-au şi întâlnit, cumva, mai în tinereţe. Când avea abonament la toate  ziarele şi revistele vremii. Acum, cu 100 de ani în spinare, nu mai citeşte  nimic. Şi  vorbeşte  din  ce  în  ce  mai puţin. De-abia se mai mişcă prin curte, sprijinit  în cârje.  Se  vede,  de  la  o  poştă, că  a  obosit. „Adevărul e că m-am plictisit de atâta  viaţă“, îmi   şopteşte,   zâmbind,  oarecum   vinovat. Citeste continuarea

Aleargă de la o arhivă la alta. Între biblioteci şi primării, de vreo câteva luni de zile. Documentarea merge greu, ca mai toate la noi. Prof. dr. Magda Stavinschi, unul dintre urmaşii lui Constantin Banu, pregăteşte o monografie despre fondatorul revistei noastre. Şi, evident, despre „Flacăra“. După 100 de ani! Citeste continuarea

Imagine a „Micului Paris“ interbelic, dar şi a Bucureştiului de astăzi, Arcul de Triumf adăposteşte un mic muzeu a cărui temă principală  o  constituie  participarea  României  în  Primul  Război Mondial şi Marea Unire de la 1918. Între obiectele din muzeu, care au marcat aceste momente istorice, se găsesc şi două numere din 1913 ale revistei „Flacăra”. Citeste continuarea

E vremea de după amiază şi e timpul siestei. Soarele fierbinte. Nu prea bine pentru reportaje. Colegul Tibi, fotoreporterul nostru, se înhamă la trusa foto. Eu am mai puţine de cărat, doar notesul şi un pix. Destinaţia: Cimitirul local.

text Bogdan Hrib, foto Octavian Tibăr Citeste continuarea

În spatele palatului Comisiunii Europene a Dunării se vede printre crengile copacilor un far. Cam în mijlocul oraşului. Parcă ar fi fost mutat. E cam ora prânzului şi arşita ne face să căutăm un adăpost. Un muzeu. Pentru că Farul Vechi al Sulinei este acum muzeu. Citeste continuarea

E dimineaţă. Si e foarte răcoare în Sulina, chiar dacă ceaţa s-a ridicat. Am băut o cafea cu Tibi şi ne pregătim să mergem spre Farul Vechi sau spre cimitir. Dar parcă e cam devreme. Citeste continuarea

Rugină. Multă rugină. Pe bărci, macarale, nave, poduri, clădiri. Într-un anume fel, chiar şi în oameni. Când îşi plâng oraşul şi viata de altădată. Asta a fost prima mea impresie despre Sulina. Si chiar dacă mi-am dorit să nu conteze, conform zicalei, a rămas de bază. Răstignită între Dunăre şi Marea Neagră, în vremuri şi mai negre, una dintre porţile României e ruginită şi stă să cadă. Citeste continuarea