Citate publice&Publi/cetate: In ce Iară trăim?

April 10th, 2007, Mihail Galatanu

Există un post de televiziune la care mă uit ca siderat. □ aparţine unui mare mogul de presă, om politic în acelaşi timp, care nu a fost în stare, în sondaje, să se ridice mai sus de genunchiul broaştei. Ar merita titlul de cel mai nepriceput om politic al tuturor timpurilor (din România).

Ei bine, el şi-a tocmit un moderator care invită în scenă un comentator politic expirat, un mustăcios isteric şi alţi ţuţeri care îi ţin isonul, ţinta perpetuă (era să zic ţinta piept nr. 1!): Traian Băsescu. Aici, marinerul nostru e făcut cu ouă şi cu oţet. O încasează programatic. Omul politic care girează toată mascarada asta e din ce în ce mai jalnic, un pic aplecat spre sinistru. Ei bine, aşa cum cartoane cu ouă se spaig în căpăţâna pleşuvă a Preşedintelui, la altă scară, comicăria a început să se repete cu oamenii care îl susţin pe acesta. Este şi cazul lui Gabriel Liiceanu, despre care lumea se pare că îşi aduce aminte că a „plagiat” abia după aproape douăzeci de ani. Nu e straniu? Fiind una dintre puţinele referinţe la Heidegger, e de admis că nimeni dintre cei care au citit REPERE PE DRUMUL GÂNDIRII, multe minţi luminate, nu şi-ar fi dat seama de un eventual plagiat? N-ar fi sărit în sus?

Bine, o să spuneţi, dar asta e doar proba verosimilităţii. Să trecem la chestiile directe. Tehnic vorbind, lucrurile se rezumă aşa: ar fi trebuit Gabriel Liiceanu să pună ghilimele acolo, în acele prezentări? Ar fi fost bine. Scăpa, acum, de o acuzaţie deşănţată. N-a făcut-o. A mizat pe bunacredinţă a noastră, pe înţelegerea din context, pe convenţia întregii cărţii: uite, fragmentele acestea aparţin operei lui Heidegger, a înţeles toată lumea acest lucru, asta şi comentăm noi aici, Heidegger, nu? Dar şi bunacredinţă se teimină undeva. Acolo unde te apuci şi intri în furcile politice, nu mai contează ce nume, poţi fi pictat din cap până în picioare. Avem nişte pictori, mai rar… ţi se face lucrare mare, frescă, pictură rupestră. Cel mai mare plagiat al lui Liiceanu e că a semnat/aderat la apelul intelectualilor în sprijinul lui Băsescu. Şi, de fapt, care e rezumatul bătăliei politice actuale? Băsescu şi Macovei clamează lupta anticompţie. Ceilalţi, prin manevre abile, aruncă pisica înapoi, vezi dosarul Energy Ho/d/ng-Buzăianu. încearcă să-i bată pe democraţi, cu tot cu prezident în frunte, cu armele lor. Sunt sau nu curaţi democraţii, asta-i întrebarea?

Dar şi aici poate că nu are importanţă: ce politicieni în lumea asta sunt fără pată? Nu prea sunt uşor de găsit. Oricum ai face-o, oricum ai drege-o şi ai întoarce-o, tot găseşti un agaţament de care să te iei. Iar la campania furibundă declanşată de liberali împotriva democraţilor şi, în contrapartidă, la vânătoarea de liberali pe care o suflă în foaie democraţii, leac nu pare a fi. Pentru oameni de o asemenea teapă, Gabriel Liiceanu nu e decât o „pierdere colaterală”. De ce, totuşi, interesează Liiceanu? De ce a devenit, tocmai el, ţintă? Pentru că este un real formator de opinie, la acest moment. El poate trage după sine simpatiile (şi, de ce nu, poate voturile?) a câteva mii/ori poate zeci de mii de români. Nu întotdeauna am scris elogios despre Liiceanu. Dimpotrivă. Dar, pe măsură ce trece timpul, omul Liiceanu, deşi aşteptările mele de la el nu s-au îndeplinit întru-tohil, s-a dovedit receptiv la fiecare cuvânt pe care l-am pus pe hârtie despre sine.

Grupul de scriitori apropiat sieşi, cu Patapievici, cu Pleşu, cu Dinescu, pare, din ce în ce mai mult, în cel mai bun sens, moştenitorul şi depozitarul tradiţiei culturale. Modernitatea şi post-modernitatea, valori apropiate de liberalism, cad, tot mai mult, sub alte incidenţe – poate de aici şi disputa iscată, cu oarece timp în urmă, cu un grup de la Observatorul cultural. Dar de aici până la a-l face „Liicheanu”, până la a-l supranumi, aşa, balcanic, cu un nejustificat apelativ, e o distanţă astronomică, în primul rând, Liicheanu nu e un cognomen meritat. în al doilea, se procedează prin eludare. Cel care pune porecla se pomeneşte că uită, face abstracţie de cealaltă parte, plină, a paharului. Se uită EPISTOLARUL, se uită DESPRE LIMITE, se ignoră DECLARAŢIE DE IUBIRE (carte despre care am scris, de altfel, în numărul trecut) – şi multe altele. Toate aceste procedee trădează un viu şi resentimentar atac nu doar la persoană, ci şi la valoare. Se ghiceşte, în spate, râca vulpii care nu ajunge la struguri. în ce ţară trăim, Doamne?