VIDEO – Concert (la) minor cu Maria Răducanu

Ştiu  cine  e Maria, îi ascult  muzica.  Dar o cunosc  ca dintr-o  fereastră pe care o deschid, cât îmi lasă cadrul în care se strecoară închipuirea.  Părul ei  roşcat, niţel  zburlit,   figura  ei  radioasă şi vocea  specială,  inconfundabilă: urcând, coborând. Prinzându-te ca-n  mrejele unei sirene…

Seară de concert cu Maria Răducanu. Deşi îmi propusesem de câteva ori să o văd într-un  concert, n-a fost să fie până acum. În sfârşit, merg să o ascult live. Şi-apoi îi iau un interviu.

Evenimentul  are loc la Serendipity, o ceainărie intimă, pe lângă Parcul Grădina Icoanei, situată într-o grădină acoperită aproape în întregime de verdeaţă.

Stau în faţă cu un ceai de aproape o oră. Vreo 20 de minute peste ora anunţată pentru începerea concertului. Maria e artistul boem prin definiţie. Nu-i vorba de punctualitate aici şi nici de ambalajul cu care îşi glazurează, frumos, profesionalismul, artiştii. Dar Time is money  nu e o expresie care să i se potrivească Mariei. Astăzi,  când toată lumea aleargă după bani, Maria Răducanu îşi permite luxul  incertitudinii,  de dragul bucuriilor simple, neangajate contractual, conform firii sale. Cu toate riscurile, inclusiv acelea de a alerga şi de a trăi de pe un concert pe altul. Că dacă s-ar uita la câţi bani câştigă uneori la un concert, nu ar mai cânta – cum spune ea – o notă! Un singur lucru contează: „Mă simt motivată şi împlinită sufleteşte cântând”. Când o întreb mai târziu la ce spectacole se duce, îmi spune: „De la o vreme, încerc în primul  rând să ajung la propriile concerte. Nu-mi  reuşeşte întotdeauna.”

❙  Eşti un nume important în muzica românească de jazz, dar ţi-ai asumat un statut de  provizorat –  concerte  prin cluburi,  cafenele.  Faptul  că ai  responsabilităţi de familie, nu  te-a  făcut  să cauţi  condiţii mai  sigure  din  punct  de vedere material?

– Nu  cred  că sunt  un  „nume important”. Şi nici  nu  trebuie să  fiu.  Nume importante sunt   destule, PR-ul  e  puternic (în  general, invers    proporţional  cu   valoarea  reală   a „numelui” în cauză), muzica bună  e însă foarte puţină. E important să ştiu  eu câte parale fac.  Deocamdată, ai  mei  sunt  mulţumiţi cu mine  cântând. Când  n-o  să-mi  mai  placă  ce fac, voi renunţa, voi găsi  eu ceva  de  făcut… Dar zic că mai e cale lungă până  acolo, va trebui mai întâi să reuşesc  să mă plafonez, lucru pe  care  acum  îl  văd  ca  imposibil… Pentru plafonare trebuie timp.

Maria  apare în  cele din  urmă,  iar rumoarea creşte pe fond, lumea sfârşind discuţiile şi foindu-se în scaune să-şi găsească locul potrivit. După câteva minute revine şi se uită prin repertoriu, îşi acordează chitara, dar tăcerea care s-a instalat – în acest spaţiu care comprimă şi obligă intimitatea – devine apăsătoare. Artista destinde atmosfera: „Vă rog… să nu  fiţi  mai pregătiţi ca mine”, glumeşte ea, iar spectatorii se dezgheaţă, foindu-se din nou în scaune. Mariei Răducanu îi place să creadă că se adresează unui public divers: nu neapărat intelectualilor sau muzicienilor. Şi lor, dar nu numai. Credinţa sa este că o muzică bună ar trebui să placă tuturor, şi sofisticatului, şi omului simplu. De aici poate tendinţa sa de a depăşi formalismul genului muzical în improvizaţie, acolo unde începe „nebuneala sonoră”, incantaţia, transa. Într-o stare de beţie muzicală originară, în care ne regăsim toţi, în aceeaşi comuniune – artişti şi spectatori la un loc.

„Concertul ăsta e pentru rafinaţi, măi, nu-i  pentru  tine!”, îşi tachinează ea mai târziu  un  prieten. „Tu  eşti prea tânăr şi autosuficient ca să înţelegi. Cântările mele solo sunt mai austere şi numai un fin ascultător al meu le găseşte pe plac. Cei care se dau în vânt după experimente, cu mulţi oameni pe scenă în acelaşi timp, pot fi dezamăgiţi de vocea şi chitara care, hopa!, cântă nişte cântece şi atât.”

❙     Preferi să depinzi doar de tine pe scenă? În general tu cânţi  în duet,  fie cu chitaristul Maxim Belciug, contrabasistul Pedro  Negrescu,  sau  pianistul Sorin  Terinte…

– A cânta  singur e mai  transparent, mai fragil  şi în acelaşi  timp  mai  puternic. E oricum  o provocare. Şi uneori e o variantă mai bună  decât  să te combini  cu  muzicieni prea diferiţi  sau cu care nu ai repetat suficient. Pe de  altă  parte,   duc  lipsă  acută   de  parteneri muzicali – aici.  Îmi  invit  din  când  în  când acompaniatorii străini, de  câţiva  ani  aceiaşi (trupa  mea   cea  mai   stabilă   este   formată dintr-un chitarist suedez, Krister  Jonsson,  un contrabasist american – Chris Dahlgren, şi un percuţionist german – Michael  Griener…), şi cântăm la Tecuci  sau  în Azore.  În România nu am reuşit  să-mi formez  o trupă adevărată. E ceva singurătate şi ceva deşert pe la noi, cel puţin muzical vorbind.

Maria  interpretează  cântece din  mai toate albumele sale, de la repertoriul tradiţional românesc, la Rusia  nomazilor, trecând prin Franţa şi Spania şi ajungând la fado şi jazz. După ce începe concertul, nu se mai aude nimic  în afară de muzica  ei. Doar  bătăile de  aripi  ale  unui   fluture vibrează deasupra capului artistei, ofrandă sigură în apropierea unui lampadar. Bruiaj integrat în ansamblul performance-lui, pentru că orice concert cu Maria Răducanu nu  e doar o cântare, ci un  one  women show,  la graniţa happening-ului. Bine că nu miorlăie pisicile prin zonă, nu încă, pentru că două ore mai târziu vor avea propriul lor show,  pe acoperişul fierbinte. Când trece o chelneriţă cu o comandă, vizibil timorată de foşnetul prundişului de pe jos, zgomotul pare astronomic. Lumea e deranjată (mai degrabă pentru disconfortul pe care îl produce artistului),  mai puţin  Maria Răducanu, care se uită la chelneriţă, îi caută privirea, îi prinde ritmul. În reacţia sa nu e urmă de reproş, ci de susţinere, un  fel de invitaţie la realitatea asta de la Serendipity care se naşte aici şi acum.

❙     Unde simţi că te apropii cel mai mult în cântecele  tale de acel sentiment specific românesc?

– Sună  patetic,  dar  e adevărul gol-goluţ: în momentele mele  cele mai bune,  când  cânt ca în transă, şi-mi fâlfâie îngeraşi prin  urechi şi vocea îmi sună de parcă ar fi uns-o cu miere însuşi  Sfântul  Petru,  culmea, mă simt… românească (dacă apuc să-mi dau  seama  ce şi cum mă simt). În mare parte,  asta se întâmplă la piesele de folclor românesc, dar, na!, nu e o regulă. Mi s-a întâmplat să mă  simt  autentic românească pe piese de jazz sau în fado… De parcă  le-aş fi spus  celor din  sală: măi,  băieţi, deşi cânt Duke Ellington, să ştiţi că eu sunt de la Huşi,  judeţul Vaslui… Haha!

❙     Cum  e receptată muzica ta  în  afară? Există vreo  diferenţă între  spectatorii români şi cei străini?

– Am mai fost întrebată şi cred că am răspuns la fel: nu  mi se pare  că există  diferenţe între publicul de undeva şi publicul de altundeva…  E important să nu te pierzi  în social şi monden, să  nu  devii,  ca  spectator, victima propriului tău  snobism. Să mergi  la un  concert  pregătit cu toată  simplitatea să primeşti ceva:  energie   bună,   pretexte pentru  visare, dragoste. Am remarcat, în timp,  şi cu stupoare, că aşa-zisul public  de jazz e cel mai obtuz, opac şi suficient… Când  de fapt jazzul tocmai despre libertate vorbeşte. E lecţia fundamentală pe care muzica aceasta  ţi-o serveşte. Dacă nu prinzi asta, n-ai nimic  de-a face cu jazzul. Eşti  doar   un  şoarece   al  audiţiilor, cu  ceva orgolii   de   high-class.  Cât   despre  publicul român de „afară”, mi s-a întâmplat în general să-l remarc în momente în care cântam folclor românesc în maniera mea  – cei nemulţumiţi, care  se  foiau  şi comentau se  dovedeau a  fi compatrioţi – nu prea  le pica bine sclifosiţilor carpato-danubieni (fie ei şi transfugi) felul în care accentuez eu muzica noastră populară.

Serendipity e o ceainărie cunoscută pentru  sortimentele  sale de ceai. Eu  îmi aduc aminte de scriitorul argentinian Julio Cortazar şi beau mate. „Ce fel de ceai vă place  cel  mai  mult?   Ceaiul  de  hamei, aşa-i?”, aruncă  o  ironie  Maria  printre meseni, dar ea însăşi nu-şi mai găseşte băutura. „A, dar unde-i ceaiul meu? Mi  l-au luat prietenii, nu?” (Ceainicul fusese pus într-adevăr de către prietenii ei pe o masă din apropiere, ca să nu-l lovească cu piciorul). „Nu-i nimic, e bună şi berea”, acceptă artista, care între timp e servită cu o sticlă de 330 ml de bere, din care nu bea decât o singură gură până la sfârşitul concertului.

„Şi era o ceainărie aşa cuminte până să vin eu aici…”, mai comentează ea, spre deliciul publicului, cucerit definitiv de spiritul ludic al artistei. „Poate că marea mea calitate este aceea de a nu fi un artefact uman. Poate că impactul meu la public vine în primul rând din asta, din necosmetizare, din naturaleţea întregii  înfăţişări. Nu  iubesc fardurile de nici un fel.”

❙     Ce înseamnă pentru  tine  muzică autentică?  Sintagma „muzică folclorică autentică” e atât de tăbăcită încât  a devenit  dubioasă, şi aproape  sigur nu mai  e nimic  autentic cu muzica asta…

– Când  am  început eu  să  cânt  folclor  în manieră mai neortodoxă, să-i zicem, nu făcea nimeni asta  la noi – lumea  bună  încă voia să asculte  muzică în engleză, bună,  proastă, nu conta, să miroasă a Vest. Şi, pac!, apăream eu, în  Lăptărie,  la  un  concert  chipurile de  jazz, cântând din  senin   Trei  focuri arde pă lume. Mulţi  au strâmbat şi strâmbă încă din  nas  la repertoriile mele. Acum,  după vreo 10 ani de siluire  în diverse contexte şi poziţii  a comorilor folclorice, cu atât mai mult.  Eu n-am ţinut niciodată cont de „cererile” pieţei…  Poate  că ar fi fost strategic să mă fi oprit  de mult  din a cânta   folclor,  dar,   sincer   să-ţi  spun,  nu-mi pasă.  IUBESC MUZICA  ASTA. O iubesc  cel mai mult.  Stratul  acesta încă inocent  al muzicii (de  la noi,  în primul rând, dar  şi muzica popoarelor  lumii…)   mă   hrăneşte  şi-mi   dă viaţă.  Nu ştiu ce înseamnă autentic. Consultă critica  de  specialitate, te  vor  lămuri  băieţii competenţi. Şi, iar, las în seama  iubitorilor de muzică discernământul, între  adevăr şi ieftin artefact.

Unii artişti, după ce îşi termină treaba, îşi  pun  chitara în  spinare şi  s-au  cărat. Maria Răducanu nu-i aşa. Cel puţin nu la acest concert. Sau poate că de obicei pleacă, dar nu despre asta e vorba. Ci despre bucuria de a cânta. Ea parcă abia s-a încălzit, aşa că after-party–ul pare o necesitate de a continua. De a cânta şi a împărtăşi, de a fi alături, şi cu prietenii ei. Nu-i de mirare că renumita interpretă acompaniază la chitară o prietenă, care cântă câteva melodii ruseşti; apoi îl susţine pe un domn de „modă veche” cu chitara la purtător, care anunţă cu modestie că repertoriul lui e mai retro. Dar nebunia e maximă când acesta interpretează o melodie cu versuri uşor deşănţate stârnind-o pe Maria, care cere un bis şi cântă împreună cu el.

❙     Unde  încetează artistul,  unde  începe prietenul? Sau care-i mixajul?

– Serios  vorbind, muzicienii cu care  cântăm ar trebui să ne fie şi cei mai buni  prieteni – pentru că  a  cânta  împreună presupune  o mare  intimitate. Faptic, lucrurile nu se întâmplă  chiar  aşa,  avem  tendinţa de  a  crede  că putem scăpa  „mai  ieftin”,  permiţându-ne să fim superficiali şi distanţi, executând gesturi formale. Ei, dar  atunci  şi muzica rezultată va fi, în mare parte,  proastă, formală! Am şi prieteni  buni  cu  care  cânt  foarte  prost!  (nu  dau nume). De asemenea, câţiva dintre muzicienii cu care cânt mi-au  devenit prieteni pe viaţă.

❙     Apropo de prietenie, este arta – acest zeu acaparator de sine – un obstacol în calea generozităţii şi sincerităţii dintre artişti?

– Pot  să  spun că mulţi  dintre bunii  mei prieteni, oameni cu care îmi petrec  sărbătorile şi merg  în vacanţe, au fost recrutaţi dintre fanii  mei. Unii  dintre ei, devenindu-mi prieteni, mi-au  rămas şi fani. Dar nu toţi. Regula pare a fi: câştigi un prieten, pierzi  un fan. Nici nu ştii ce să preferi…

❙     Spune-mi, te rog, o poveste despre Maria Răducanu acasă, cu chitara în braţe, în „atelierul de creaţie”.

– Povestea asta este foarte scurtă: acasă nu am timp.  Trebuie  să fug de mop,  de aragaz şi de   ai  mei,   ca  să  mă   dedau  pidosniciilor „creaţiunii”.  Şi  cam   aşa   procedez, printre picături, când   se  poate,   subversiv. La  rece vorbind, nu  mi  se  pare  că  viaţa  de  familie poate  merge  bine  împreună cu cea artistică. Faci ori  una,  ori  alta.  Când  eşti  prezentă în viaţa alor tăi lipseşti  în partea cealaltă.  E ceva cu întâlniri şi părăsiri, cu trădări şi reîntoarceri, cu jurăminte călcate, cu revolte în ambele tabere.  Un  talmeş-balmeş fără  soluţie,  pe care mi-l asum  ca atare.  Important este să nu ne minţim.

❙    Totuşi,  eşti   mamă  a  două   fete.  Am înţeles că din cauza  Zoei,  mezina ta de doi ani, tocmai ai ratat nişte concerte în Elveţia.

– În Elveţia  n-am  mai plecat  – că Zoe s-a dovedit a fi grav  răcită…  Şi mă bucur că am putut anula fără consecinţe nefaste  ce aveam de  făcut   acolo,  şi  am  rămas  acasă   să  mă dedau  dezmierdărilor şi  leacurilor  contra mucilor lui Zozonak. Zoe are o personalitate incredibilă şi nu poţi decât  ori s-o iubeşti,  ori s-o urăşti.  Într-o  seară  ştii  cum  m-a  strigat? Ceva-uleee!!!

❙    Ce urmează? Ce proiect,  ce album?

– Cum  ce urmează? Aproape totul.  Încă jumătate din  viaţă,  cu voia  Domnului. Şi în noiembrie voi deveni bunică.  Şi mai sunt încă atâţia  oameni care nu m-au  auzit  cântând.

Maria Răducanu  este una dintre cele  mai distinse voci ale jazzului românesc. S-a născut la Huşi,  în 1967, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, iar jazzul l-a aprofundat singură, Maria declarându-se o autodidactă.

Maria Răducanu  este una dintre cele  mai distinse voci ale jazzului românesc. S-a născut la Huşi,  în 1967, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, iar jazzul l-a aprofundat singură, Maria declarându-se o autodidactă.

Discografia artistei include: Pe vale (LaStrada Music, 2002), Colinde (La Strada Music, 2002), Lumini (La Strada Music, 2003, cu Mircea Tiberian), La tarara (Arbore Verde, 2005), Troika (Arbore Verde, 2005), Cântece din răsărit / Chants du Levant (Institut  Français de Bucarest, 2005), Pure  Music (The End Film, 2008, în duo cu chitaristul Krister Jonsson), Ziori (2010, Tzadik, Nyc, în duo cu chitaristul Marc Ribot).

Pentru Maria cuvântul artist este adesea o etichetă. „Toată  viaţa ne prezentăm, scoatem actele la control, ne declinăm identitatea… Iar cuvântul „artist” are  o anumită greutate…  Să-i lăsăm pe alţii să-l folosească vorbind despre noi.”

Sunday, September 30th, 2012 at 8:00 pm, Interviu, PEOPLE, RSS feed