- Revista Flacara - https://revistaflacara.ro -

Dana Cristina Probst: „La Viena începe să se cânte tot mai mult Enescu”

Dana Cristina Probst s-a născut în 1961 la Bucureşti. A studiat compoziţia cu prof. Anatol Vieru, analiza muzi­cală cu prof. Ştefan Niculescu, orchestraţie şi compoziţie cu prof. Aurel Stroe şi pian cu prof. Aurora lenei la Universitatea Naţională de Muzică Bucu­reşti (Master 1984). O bursă AD a Forului austriac pentru cooperare internaţională în domeniul învăţământului şi cercetării i-a înlesnit studiul compoziţiei la clasa prof. Michael Jarrel de la Universi­tatea de Muzică din Viena – 1993-1994.

Dana Probst a primit numeroase premii de compoziţie, incluzând Pre­miul al ll-lea la concursul in­ternaţional de compoziţie „Aperto” – 1999. între anii 1990 şi 1996 a lucrat ca Asis­tent universitar la catedra de compoziţie şi teoria muzicii din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bu­cureşti. Lucrările ei sunt in­terpretate în Austria, Germania, Insulele Feroe, ltalia, Lituania, Marea Bri- tanie, România. Dana Cristina Probst este stabilită la Viena unde activează în calitate de compozitoare şi profesoară de pian şi teoria muzicii.

Stimată doamnă Probst, aţi stu­diat compoziţia şi muzicologia la Bucureşti. Aţi simţit, ca stu­dentă, presiunea regimului de atunci? Cum se manifesta ea în domeniul muzicii? – Anii studenţiei mele şi cei ime­diat următori au coincis exact cu inter­valul 1980-1989 – perioadă în care, după cum ştim cu toţii, presiunea re­gimului comunist din România atin­gea nivelul ei maxim. Vorbim de un context în care şi eu, ca şi cei care mă înconjurau, mă antrenasem (încă prin familie) şi mă antrenam permanent să trăiesc. „Antrenament” pe care eu l-am absolvit foarte bine, date fiind în pri­mul rând firea mea introspectivă şi care rezona mai puţin la problemele legate de social sau politic – sau ne­maturizată în direcţia aceasta -, apoi specificul activităţii mele – lucrul cu su­netele îmi asigura, prin natura lui, un tip de refugiu -, bucuriile pe care le trăiam ca studentă şi, nu în ultimul rând, sprijinul sufletesc şi material din partea atât a părinţilor mei, cât şi a bu­nicilor în casa cărora am crescut şi m-am format. Astfel că un examen de admitere desfăşurat în condiţii dure, sub o pază dusă la absurd, o instrucţie militară de care aveam parte noi, fe­tele, sâmbătă de sâmbătă şi trei săptămâni vara, gândul că printre co­legii noştri cu care râdem sincer şi glu­mim se află cu siguranţă informatori, faptul că în perioadele mai friguroase dârdâiam în sălile de curs – toate ace­stea păleau în faţa sentimentului de ocrotire şi de siguranţă cu care eram înconjurată, în faţa entuziasmului in­telectual şi a bucuriei căutării la care eram chemată să iau parte şi pe care învăţam să o preţuiesc. Presiunea în domeniul muzicii a existat, desigur, la fel ca şi în celelalte domenii artistice.

Cum se manifesta?

– Eu am resimţit-o mai degrabă in­direct, prin cei mai înaintaţi în vârstă şi în experienţă care îmi erau alături. Însă ceea ce am resimţit în primul rând în aceşti ani de ucenicie şi ceea ce m-a marcat în mod hotărâtor a fost cultura paralelă celei oficiale, la naşterea căreia a condus această presiune poli­tică şi la care muzicieni ca Aurel Stroe, Anatol Vieru, Myriam Marbe, Horaţiu Rădulescu, Octavian Nemescu, Corne- liu Dan Georgescu, alături de mulţi alţii, au contribuit simţitor. Îmi aduc aminte de clocotul înăbuşit ce a carac­terizat atmosfera primei audiţii în ver­siune concertantă a operei Orestia I – Agamemnon din Trilogia cetăţii în­chise de Aurel Stroe sau de tensiunea în care s-a desfăşurat prima audiţie a operei Praznicul calicilor de Anatol Vieru, de asemenea în versiune con­certantă. Nu se poate spune exact cât din ascuţirea căutărilor spirituale ale generaţiei mele şi cât din apetitul no­stru cultural de atunci a fost declanşat de situaţia politică. Cert este că entu­ziasmul cu care atât eu, cât şi prietenii mei de atunci – muzicieni, plasticieni, arhitecţi, filologi – întâmpinam şi trăiam un eveniment cultural a rămas neegalat, unic.

Nu puteţi uita.

-Am în faţă şi acum intrarea la Sala Mică a Palatului din Bucureşti slab sau aproape deloc luminată şi lumea, multă, multă, care aştepta, spera să intre să vadă a doua, a treia, a patra oară filmul Călăuza al lui Andrei Tarkovski. Sau întâlnirile cu Sorin Dumitrescu de la Sala Dalles. Sau conferinţele şi filmele de la Muzeul Colecţiilor de Artă de pe Calea Victoriei. Sau concertele bisericii luterane din Bucureşti organizate şi conduse de pastorul Christian Reich, concerte la care am participat activ ca membră a corului şi care au însemnat oaza de muzică religioasă a Capitalei unde solişti de prim rang ai Filarmonicii de Stat puteau fi ascultaţi de această dată în Johannes Passion sau în Weina- chtsoratorium de Johann Sebastian Bach.

Printre profesorii pe care i-aţi avut s-au numărat Anatol Vieru, Myriam Marbe, {tefan Nicule- scu, Aurel Stroe… Ce rol au jucat ei pentru devenirea dum­neavoastră ca om şi ca muzi­cian?

După absolvire, aţi fost profe­soară de pian în provincie. A fost o experienţă utilă?

Aţi revenit la Bucureşti, la Uni­versitatea de Muzică, de data aceasta la catedră. Ce aţi dorit să transmiteţi tinerilor pe care îi iniţiaţi în tainele muzicii?

După căsătorie v-aţi stabilit la Viena. Asta a însemnat o clarifi­care a drumului pe care vreţi să- l parcurgeţi?

Trăiţi într-un oraş în care este un cult pentru muzică. Se aude aici şi muzică românească?

Dureros.

Aşa a fost?