De la Elada la Grecia eternă

Daca iubeşti Grecia, ai sa fii cât se poate de uimit sa descoperi ca, tot timpul, Grecia se reinventeaza. Nu, nu e o marotă aplicabilă tuturor ţărilor; de exemplu, mie nu mi se pare că Germania s-ar reinventa vreodată. Deşi, cine ştie, poate acest lucru este valabil şi eu mă înşel.

Grecia, vechea Elada, este cameleonica, plurimorfa, caleidoscopica…dar cum nu e Grecia, atunci când o iubeşti? Iar dacă mergi în Grecia, acum e chiar o „modă” să mergi în Zakyntos.

Ţin minte, pe vremea co­munismului, când eram tânăr scriitor, eram globe-trotter-ul unei singure iluzii: călătoream, bunăoară, (şi) în Grecia, prin cărţile lui Romulus Rusan. Dar prin ce cărţi nu călătoream! Mi se părea că lumea nu există. Luam atlasul în mână – şi pipă­iam hărţile. De multe ori, mă întrebam, de-o pildă, dacă Italia există. Mă gândeam că sunt victima unei farse. Unui com­plot. Lumea nu există. Există doar România. Restul e o con­spiraţie. O ficţiune.

Trăiam înlăuntrul unei ficţiuni. Planiglobul e, în fond, o invenţie. În comunism nu puteai părăsi ţara, erai într-o închisoare: aşa că începeam să mă îndoiesc că şi subredacţiile posturilor străine de radio exis­tă, în oraşe cu nume mirobolan­te, precum Paris, Frankfurt, New-York… Oho, ce lume, ce scenariu care trişează… Si eu ce dovezi aveam că ţările, oceane­le, mările există? Poate doar Marea Neagră, pe care o văzu­sem, totuşi… Aşa că am călăto­rit de nenumărate ori în Grecia. Însă dacă mergi cu autocarul spre Zakyntos, aşa cum am făcut eu cu doar (vreo) trei săp­tămâni mai înainte, vezi Grecia profundă, Grecia reală, căci e Grecia verosimilă. Pe jumătate am fost dezamăgit de Za- kyntos, dar, pe jumătate, călă­toria spre acea insulă situată la sudul veneţienei Corfu m-a făcut să mă bucur de o Grecie din Patras nemaivăzută până atunci, o Grecie ruginită, a fia­relor ruginite, o Grecie a tăp­şanelor lăsate în plata Domnului, a terenurilor agrico­le lăsate în paragină, a clădiri­lor – fără ferestre – abandonate, şi ele, în voia păsărilor.

O ţară în care melancolia se învecinează, uneori, aşa cum nu credeam, cu dezolarea. Dar toate aceste locuri ale nimănui au poezia lor, una, poate, aspră, nebănuită – şi de nedescris.

Am străbătut o porţie mare de Grecie: vreo opt sute de kilo­metri să tot fi fost… Am trecut peste un pod suspendat, care îţi deschide sufletul spre minunile vechi ale Spartei, pod cu care guvernul grec aud că s-a umflat în pene. Măcar grecii au con­struit, chiar dacă aşa, zănatec, cheltuind bani cu nemiluita, supraîndatorându-se, ajun­gând la cheremul Germaniei – şi gata să-şi vândă insulele.

La urmă, am oprit într-un port – şi am traversat, de acolo, cu ferry-boat-ul, în Zakyntos, la Zante, capitala unei insule îm­podobite de vegetaţie. Zakyn- tos este cunoscută din vechime, de pe vremea lui Homer şi a Iliadei. I se spunea „insula

Portul din Zante, capitala insulei

abundentă în vegetaţie”. Şi pe bună dreptate, pentru că insula este împădurită cu asupra de măsură. În fiecare vară, se nimereşte să ardă câte o creastă de deal înalt, păduros. Focul se întinde foarte repede, aşa am auzit de la localnici, în engleza lor stricată. Turiştii îşi făceau, mai mereu, de lucru, fotografi- ind dealurile arzând, aşa, ca Nero. E drept, ce să mai facă şi turiştii ăştia? Dar, ce-i drept, nici autorităţile nu-şi dădeau coate prea multe să se înghesu­ie la a stinge pălălaia. Să stai, să faci plajă – şi să priveşti insula cum arde: he-hei, ce ditamai reţetă de travel! Ce sentiment straniu, straniu cu totul! Pe urmă, am mai auzit chiar vor- bindu-se despre incendiile din Zakyntos la televizor.

Şi, apoi, unul dintre cele mai mari privilegii pe care le-am avut în Elada risipită prin Zakyntos era să mergem până în capitala insulei, Zante, ca să cumpărăm calamari, creveţi şi caracatiţe, pe care să le putem prepara, mai târziu, aşa cum voiam, în apartamentul nostru de la etajul unu, faţă în faţă cu hotelul. Am mers de cu seară să vedem piaţa unde trebuia să ne întoarcem a doua zi dimineaţa. Şi ne-am întors: dimineaţa, de cu zori, cu un autobuz, zorii erau în faţa noastră şi izbuc­neau, eram a l‘aube, cum spun francezii, să te duci să vezi por­tul la o oră aurourală poate fi, oricând, un reportaj pe muchia zilei. Şi am cumpărat calamari, creveţi încă svâcnind din mus- teţe, vii în carapacele lor – şi i-am prăjit – ce cruzime! – în unt. Zakyntos este şi ţara broaş- telor ţestoase mari, Caretta- Caretta. Care amintesc, parcă, de o preistorie. Insula este, de altfel, locuită încă din neolitic. Urme ale acestei locuiri „preco­ce” se găsesc în Golful LAGA- NAS. Apud Homer, colonizarea insulei a început cu vreo mie si jumătate de ani înaintea lui Hristos, iar colonizatorii veneau chiar din… Arcadia. Cei care au îndrăgit, de-a lungul vremii, insula, se spune că au fost ARTEMIS şi APOLLO.

Poate din motive diferite. Ori poate din aceleaşi motive. ARTEMIS trebuie că vâna aici. Sau, măcar, îi plăcea să se avân­te, după vânat, prin vegetaţia, smârcurile, pădurile insulei. Pe de altă parte, astăzi vin aici artiştii, semn că şi Apollo ocro­teşte insula, deşi ea pare cam frustă, sălbatecă uneori, alteori pustie. Am încercat să vedem cât de „mănos” poate fi scrisul, la inspiraţia insulei Zakyntos – şi trebuie să mărturisim că bate o adiere a armoniei şi frumosu­lui dinspre marea pe care a venit Ulisse, fiul lui Laertes, regele Itacăi, să cucerească împăduritele culmi ale insulei.

Dis-de-dimineaţă, într-o zi, am pornit să cucerim inima broscuţelor. Caretta-Caretta, vreau să zic. Ne-am dus să luăm un microbuz sau un auto­car. Bineînţeles că l-am pierdut. Noi am stat altundeva, iar el a trecut prin altă parte. Reţetă clasică şi sigură de rateu. Aşa că am amânat o zi. A doua zi – şi ultima – n-am mai ratat, că altfel nu mai pupam. Broscuţe. Şi am ajuns în port, pe cărări şerpuite, pe nişte pante şi povârnişuri. Ne-am îmbarcat pe un submarin galben (fără cai). Am coborât la „fundul dublu” (aha, asta, deja, ni s-a părut insinuant). Acolo am scos, cuminţi, aparatele foto. Şi am aşteptat. Am aşteptat degeaba, deoarece, prin raza noastră de acţiune n-a trecut nici o broscuţă. Se păstrau, pesemne, pentru alţi turişti. În sfârşit, după o jumătate de oră, am văzut trecând, la oarece depărtare, o broscuţă autistă. Apatică. Afazică. N-a catadic­sit, măcar, să dea din labe (lăbuţe? lăboanţe?) – şi să ne salute. Să fi fost, oare, ora la care Caretta-Carettasunt indis­puse profund? Să fi avut, ca şi femeile noastre/neveste, mi­grene? Am strigat la ea. Ne-am scălâmbăiat. Degeaba. N-a dat, pe noi, nici un sfanţ. A trecut, silfidă, plutind vederii noastre. Părea un mic elefant marin, dis­părând în ceaţa eternităţii sale de câteva sute (mii?) de ani. Am sărit în picioare. Am urlat, am agitat şepcile şi puloverele ca pe nişte steaguri. Degeaba. Singura broscuţăCaretta- Caretta, pe care am văzut-o vreodată, ne-a tratat cu poste­riorul. Ei. Verde-albăstrui.

Dacă ajungeţi în Zakyntos, nu rataţi calamarii şi creveţii proaspeţi.

Broscuţa „Caretta-Caretta”, simbolul insulei.

Cară-te, cară-te, ne-a stri­gat. Şi n-am avut încotro – şi ne-am (şi) cărat.

Taguri: Almanah Flacara 2012 Tweet

Wednesday, August 24th, 2011 at 4:16 pm, ALMANAH FLACARA, RSS feed