Evanghelizarea canibalilor cuminti

In ianuarie 2004, împreună cu un grup de misionari, Sebastian a încercat imposibilul: evanghelizarea la canibali. Triburile de caribi din Venezuela îşi mănâncă morţii, crezând că astfel vor deveni mai puternici şi vor împrumuta spiritul înaintaşilor. Asta le scurtează considerabil viaţa, care nu „sare”, de regulă, peste 35 de ani. Evident, mai au şi alte obiceiuri, nu tocmai sănătoase. Se hrănesc, printre altele, cu intestine de şopârlă şi creier de maimuţă. Sunt violenţi, se luptă chiar şi între ei, deşi triburile sunt mici, de 15-20 de persoane. Băutura lor preferată este cuacha, un fel de amestecătură de banane alcoolizată, a cărei reţetă ne face părul măciucă. Femeile din sat culeg fructele şi le mestecă pe toate cu gurile lor. Apoi scuipă compoziţia într-o oală şi o lasă la fermentat cam o săptămână. Şi să vezi ce băută se lasă, după o ciosvârtă de mort!

Totuşi, Sebastian spune că inimile acestor oameni sunt deschise pentru Dumnezeu şi că unii dintre ei îşi dau seama că stilul lor de viaţă nu este normal şi că ar trebui ajutaţi: „M-au tratat destul de bine, am fost văzut ca o binecuvântare pentru tribul lor, fiindcă le-am dus fierăstraie, topoare, hamace. Apoi, în tradiţia lor păgână, un om spiritual, că aşa m-au numit, are puteri magice, le poate fura sufletul. Poate şi din teama asta m-au respectat. Au o limbă guturală, ciudată, dar m-am înţeles cu ei printr-un tra­ducător local.” Cum, necum, în satul Matnpo a fost ridicată o biserică mare. în care canibalii ascultă predici despre iubirea şi jertfa lui Iisus.

A venit şi rândul eschimoşilor, în martie 2005.0 misiune extrem de dificilă, chiar şi pentru Sebastian: „Nu mi-am imaginat niciodată în viaţa mea că voi avea o experienţă ca asta. în Igloolik, la 70 de grade latitudine nordică, m-am întâlnit cu un vânător local, care avea să mă însoţească spre satele izolate, cu o sanie trasă de câini. După vreo 70 de kilometri parcurşi, Natalino a oprit şi s-a apucat să construiască un iglu. Fără de care azi am fi fost morţi. Pentru că s-a pornit o furtună polară îngrozitoare. Temperatura a scăzut la minus 56 de grade. Era atât de frig, încât ochii mi se lipeau când clipeam. în iglu, însă, era plăcut. Nu am crezut niciodată că se poate dormi confortabil la minus 20 de grade, dar am reuşit. Natalino avea piei de ren, pe care le-a întins pe gheaţă, iar sacii de dormit i-am folosit ca să ne acoperim. Am aşteptat trei zile să se oprească furtuna. Nici mai apoi nu a fost uşor, fără călăuza mea n-aş fi reuşit. îmi masa picioarele, ca să nu-mi îngheţe. Avea grijă să nu obosesc prea tare, să nu transpir, să nu adorm în ger, că ar fi fost pentru totdeau­na. La un moment dat, m-a pus să merg în urma săniei, că începusem să mă aplec în faţă. E primul semn că un om începe să degere. I-am spus că mă tratează ca pe un frate, deşi cu nişte zile înainte îi eram străin. Aici nu există străini, mi-a răspuns.

Triburile de caribi din Venezuela îsi mănâncă morjii

„Avem în noi înşine ceva care are forma lui Dumnezeu, un gol pe care numai El îl poate umple.”

Până la urmă, am reuşit să ajung la cinci comunităţi inuite. Oamenii s-au arătat foarte deschişi spre credinţă, singu­ra care le încălzeşte sufletele, în condiţii de viaţă atât de vitrege. Inuiţii au stat la coadă să primească Biblii, ca şi când le-aş fi dat pâine caldă.”

Inainte de-a fi un misionar al luminii, Sebastian a cunoscut întunericul in cele mai înspăimântătoare dintre formele sale. Şi poate acum tinde atât de sus tocmai pentru că ştie cum e să fii foarte jos, chiar în mlaştinile condiţiei umane.

„Incă regret schimbarea hainelor ponosite de rocker, cu un costum. Nu pentru că hainele acelea erau potrivite, ci pentru că am sărit dintr-o extremă în alta. Până în ziua de azi nu am găsit o justificare în Biblie pentru purtarea cos­tumului şi a cravatei în biserică.”

S-a născut la Botoşani, în 1971, într-o familie de intelectuali. Cea mai impor­tantă dintre grijile părinţilor, profesori de filosofie şi istorie, era legată de ce-o să le pună a doua zi pe masă celor cinci copii, mereu flămânzi. Pe lângă sărăcia lucie, misionarul de mai târziu a fost traumati­zat şi de batjocura celor din jur. Cum nimerea într-un grup, cum toate violenţele, verbale şi fizice, erau îndrep­tate asupra lui: „Nu ştiu cum, dar eram considerat un ciudat. Eram palid, cu o voce piţigăiată, nu mă jucam cu băieţii, pentru că erau prea duri, şi nu-mi plăcea să vorbesc cu oamenii. Am descoperit că era mai bine să-mi petrec timpul de unul singur, fiindcă aşa nu mă teroriza şi nu-şi bătea nimeni joc de mine.” Tot în copilărie, a fost răpit de o şleahtă de ţigani şi abandonat într-o cocină de porci: „Experienţa aceea m-a îngrozit, şi acum îmi aduc aminte de capetele mari ale por­cilor, care alergau în jurul meu, în mi­zerie. Ani de-a rândul am avut coşmaruri pe această temă, nopţile mele erau de groază, mă luptam mereu cu forţe gigan­tice, care încercau să mă înghită. Ca să mă trezească, bunicul, fost prizonier în Siberia, mă lovea cu pumnul în cap.”

Durerile au continuat cu accidentul tatălui, care a stat în comă şase luni şi s-a întors acasă „doar o stafie”, cu Şcoala Militară din Câmpulung Moldovenesc şi, mai apoi, cu Batalionul disciplinar Chitila, unde a fost încorporat, ca o pedeapsă pen­tru faptul că fratele lui fugise în străinătate.

în tot acest timp, singura bucurie a lui Sebastian au fost cărţile. Din ele şi-a creat o lume a lui, în care nu contau bătăile „veteranilor”, umilinţele, mâncarea cu viermi sau faptul că, timp de nouă luni, a fost lăsat să doarmă doar două ore pe noapte. Deşi era ateu, într-o noapte, când disperarea îi ajunsese la os, a arătat cu degetul spre cer şi a vorbit cu voce tare cu Dumnezeu, pentru prima oară în viaţa lui: „Dacă exişti, dacă eşti acolo şi mă poţi auzi, răspunde-mi şi spune-mi de ce m-ai adus în situaţia asta!?” Nouă luni mai târziu, s-a îmbolnăvit de hepatita B şi a fost lăsat la vatră. Era in 1990, toc­mai picase libertatea pe capul nostru. Asemeni multor tineri, nici Sebastian nu a ştiut ce să facă din ea, la început: „Luni de zile, nu mi-am găsit nici un rost. Stăteam toată ziua în casă, fără să fac nimic, uitându-mă în tavan, fără să-mi pese de ceva.

Eram cuprins de mânie, aveam gânduri de răzbunare. M-am hotărât să devin un rebel, împotriva societăţii, a ţării, a părinţilor şi a tuturor celor din preajma mea. Fusesem un băiat bun şi mi-a mers prost. Dacă o să fiu rău, poate o să am o viaţă mai bună, mi-am zis.” Şi-a lăsat plete, purta blugi tăiaţi şi bocanci, s-a înhăitat cu o trupă de ţigani, cânta rock şi dansa toate nopţile. Fuma cam trei pachete de ţigări pe zi şi era mai mult beat decât treaz, ajunsese o epavă de om. Dar simţea cum îl roade golul interior, dorul de altceva. La insistenţele familiei, îngro­zită de acest spectacol, s-a angajat ca pro­fesor suplinitor la Costeşti, lângă Botoşani. Acolo, printr-o elevă sfioasă şi cuminte, Sefora, Dumnezeu i-a predat prima lecţie de linişte sufletească. Fetiţa asta i-a pus în mâini Biblia şi alte cărţi adventiste şi 1-a făcut să înţeleagă cât păcătuieşte că îşi bate joc de viaţa sa. în 31 mai 1992, după ce şi-a recunoscut calea, a fost botezat la Biserica Adventistă din Botoşani. Au urmat Seminarul teologic din Bucureşti, chemarea spre misionariat, Colegiul din Somerset West, deşertul Kalahari, jungla Amazonului, gheţarii Groenlandei. „Acum cred că ştiu de ce Dumnezeu a îngăduit să trec prin atâta suferinţă. Pentru că avea un plan cu mine. Mâncarea din închisoare, bătăile, trata­mentul şi antrenamentele inumane din şcoala militară m-au pregătit pentru viaţa de misionar, trăită uneori în condiţii extreme. Pot să mănânc orice, pot să dorm oriunde, nu-mi pasă ce haine port. Dumnezeu se foloseşte de trecutul meu pentru a trimite o rază de lumină în locurile izolate ale acestei lumi.”

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie – februarie 2006 Tweet

Friday, January 20th, 2006 at 6:33 pm, ZOOM, RSS feed