Homocea – harta însângerată a vitelor

România  provincială, în miezul  ei. Unde „jupuiești“ toate imaginile frumoase de la suprafață și intri… în carne. La Homocea poți să închizi ochii  când  intri.  Dar  când  îi deschizi…

La margine și la centru

În „abatoarele tradiţionale“, sacrificarea animalelor a rămas încă un  proces  rudimentar. Terifiant pe alocuri.  De fapt,  n-aş vrea  să generalizez. Nu  ştiu  decât  ceea  ce  văd.  Eu l-am văzut mai demult. Acum, am simţit doar mirosul sângelui. Spectacolul dintr-un abator tradiţional – o expresie de fapt a metodelor de sacrificare a animalelor mari  şi a procesării cărnii: bovine,  ovine,  porcine – e încă bestial, de aceea şi vei intra  cu greu  într-un astfel de loc, dintr-o poziţie  oficială.  Prima  mea  intervenţie, mediată de un om al locului – pe lângă un  abator  de provincie – s-a lovit  de un  zid. Fără  ziarişti,  fără  asistenţă. Poate  din  cauza fricii de presă,  deşi  mi-am  declarat intenţiile paşnice  de la bun  început. „Vă fac şi publicitate, dacă vreţi! Numai să mă lăsaţi înăuntru. Nu  fac anchete, investigaţii. Nu  vreau să vă fac rău.  Eu sunt  un  ziarist  mai  romantic, mă interesează doar  atmosfera…“ Zadarnic. Nu doar eu m-am izbit de refuz, ci toţi colegii mei care au apelat diverse companii. „Masoneria cărnii“  îi  interzice publicului  spectacolul ei sângeros, de la micile  firme,  până  la companiile  naţionale şi  internaţionale. Un  prieten îmi spune că, într-un abator  de provincie pe care-l cunoaşte foarte bine, vitelor  li se taie cu o  macetă   tendoanele, să  se  prăbuşească  la pământ. De aici începe  măcelul.

Judeţul Vrancea,  Adjud. Ştiu locurile. Aici am copilărit într-o vreme  când pentru o familie de  trei  persoane statul aloca  o raţie  de  o pâine   şi  jumătate  zilnic.   Cum   pătrundea cuţitul zimţat în  cea  de-a  doua franzelă de parcă  m-ar  fi tăiat  pe mine.  De carne  nici nu putea fi  vorba.   Doar  îmbulzeala populaţiei când  la Alimentară se primeau „tacâmuri de pui“,  adică  gheare, capete,  în cel mai bun caz măruntaie, pipote, inimi.  Şi totuşi,  în această raţionalizare generalizată a  vieţii  lipsită   de proteinele vitale,  în judeţul Vrancea  apărea o pată  de culoare,  un paradis al cărnii  la câţiva kilometri de  Adjud. Numele acestei  localităţi? Homocea. Pe timpul lui Ceauşescu, comuna  Homocea  era   numită  şi  abatorul României. Aici veneau oameni din toate colţurile  ţării   să  cumpere  carne   la  „liber“, într-o   piaţă   care   restricţionase  „la   sânge“ acest  produs. Sigur,  „la  liber“   însemna de fapt   un   risc  asumat  de  localnicii   de  etnie rromă ai comunei, marginalizaţi de către societatea comunistă.

Astăzi,  tradiţia sacrificării  animalelor merge  mai  departe la Homocea, pe  o dublă coordonată, paradoxală. Centrul şi periferia – ca imagine globală  a României despre bogăţie şi sărăcie – se regăseşte aici. Practica a fost asimilată  diferit,  aşa  încât  unii  s-au  specializat, dar cei mai mulţi  au rămas la vechile practici.

 

La  marginea comunei se  află  un  abator modern, realizat după toate  standardele europene. Dovadă faptul că, de  aici,  carnea pleacă  spre centre  comerciale vestite  din ţară, ca Piaţa  Obor  din  Bucureşti, sau  Constanţa. Graţie  aceluiaşi prieten zootehnician, reuşesc să intru în abatorul de la Homocea. Tot incognito.   De   data    aceasta,    sunt    student  la Industrie Alimentară, îmi  fac  licenţa  şi  am nevoie   de   un   studiu  de   caz.   Pentru  un neiniţiat ca mine,  nu atât tehnologia e sofisticată,  cât întregul „laborator“, structura unui astfel de abator, de la intenţie, la fapt. Specializarea  muncii  e  foarte   precisă,   aşa încât  toată  adrenalina ideală   a  profesiei de „măcelar“ într-un abator  dispare într-un soi de   apatie  a  gestului  executat  mecanic,   la munca aceea  capitalistă şi alienantă descrisă de  Marx.  Până  şi privirea angajaţilor a fost cruţată de  imaginea tulburătoare a sângelui, printr-o manipulare psihologică: pardoseala abatorului este vopsită în roşu.  Culoare identică. „Angajaţii abatorului, de la primirea animalului în  recepţie, până   în  etapele  finale, când carnea  a fost tranşată şi ambalată pentru vânzare la punctul de  lucru,  aproape nu  se ating  de animal“. Între  ei și animal – această tehnică îi absolvă.  Au mâinile  curate.  O maşinărie silenţioasă în întregul ei, ca o altfel de Colonie penitenciară. Iar animalul nu suferă.  E  asomat, iar  moartea este  instantanee. Agonia  este  a celui  care  priveşte. „Recepţia, Asomarea,  Jgheabul de  sânge,   Prejupuirea, Jupuitorul – sunt câteva dintre sectoarele abatorului. Totul  e  mecanizat. Asta  este  zona murdară, asta este zona curată. Urmează controlul   sanitar al  animalului, apoi  cântarul… camera de  tranşare… După tranşare, carnea merge   într-o   cameră  frigorifică unde,  la  o temperatură de  -30 de  grade, totul  îngheaţă bocnă“  – spune unul dintre patronii abatorului, homoceni şi ei. Au preluat această  tradiţie din  tată  în fiu, din  vremea ilegalităţii comuniste.  Dar,  spre  deosebire de  consătenii lor, s-au  dezvoltat. Au mirosit că e rost  de o afacere mai mare  şi au construit acest abator  cu fonduri europene. Oamenii au  devenit business-meni, ca mentalitate. Poate că asta e diferenţa  majoră  dintre ei şi ceilalţi.

Înaintăm în interiorul comunei. Homocea – abatorul României pe timpul lui Ceuşescu, locul unde animalele se tăiau  şi se vindeau pe bandă rulantă, în  ciuda   restricţiilor vremii. Când  viaţa  era raţionalizată, iar proprietatea un   cuvânt  fără   sens   pentru  români.  Nu sacrificai  un  animal când  te tăia  capul,  chiar dacă  îţi  aparţinea. Statul  trebuia să  ştie.  Să aprobe şi mai ales să dezaprobe. Statul trebuia  să  primească o  cotă  parte,   pentru că  tot ceea ce ne aparţinea, aparţinea lui. Şi invers  – în  teorie.  Cu  toate  acestea,   la  Homocea se tăiau  vite. Împinşi la marginea societăţii, fără venituri şi un statut clar, pentru localnici aceasta  era o şansă  la viaţă.

Homocea azi. În spiritul aceleiaşi  tradiţii, moştenite din tată în fiu, homocenii continuă să taie vite. Şi totuşi,  ceva-ceva  s-a schimbat. Există  însă  o  imagine în  comună care  vorbeşte de la sine. Aşa cum în alte sate, cu acces la drumurile publice, ţăranii îşi scot marfa  în faţa porţii,  fie că sunt  pepeni, roşii, ceapă  sau miere   de  albine,   aşa  şi  homocenii. Scot  în drum ce produc în spatele curţii. Marfa e diferită.   În stânga şi în dreapta drumului, localnicii scot pe mese carne. Bucăţi întregi, măruntaie. Când  carnea  nu este expusă direct pe gard,  înroşind halucinant întreaga perspectivă, ca într-un masacru ritualic. Premonitoriu parcă,  multe  garduri sunt  vopsite în roz.  Rozuri,  griuri.  Urmele  de neşters ale unei  activităţi ancestrale. Vară  sau  iarnă, Homocea vinde  carne. E adevărat că s-au dus vremurile  când   cumpărătorii  veneau  din toată  ţara, acum  găseşti  carne peste  tot. Ce fel de carne,  nu  se ştie. Dar la Homocea, „particularii“  în acest fel îşi vând marfa.  Gestul  de revoltă prin  care  aceşti  haiduci ai  cărnii  îşi cereau  dreptul la  supravieţuire, nu  mai  are nici el romantismul de  altădată. Şi nici forţă financiară.  Acum,  localnicii  taie  vite  ca  să-şi  mai  rotunjească venitul,  bazându-se  pe  un cumpărător imediat, vecinul  din  colţul  străzii.

De la activitatea ilegală din beci de pe timpul   comunismului, la  bestiarul din   stradă, spectacolul e complet la Homocea. Legalitatea recentă a acestei activităţi – oamenii zic că au autorizaţie de Persoană Fizică – e dublată de o altă ilegalitate: condiţiile sanitare ale cărnii. Dar  carnea  se vinde,  nici un  cumpărător nu-şi face probleme.

La o intersecţie, sub  o umbrelă pe care o găseşti  la raionul grădinărit din  orice  hipermarket, se află trei bărbaţi şi o masă. Pe masă, ce a rămas din tăuraşul Ghiţă sacrificat cu o zi în  urmă. Trei  bărbaţi şi  trei  vârste   diferite. Fiul, tatăl  şi bunicul. Sunt  toţi în jurul  mesei, cel bătrân cu mâinile  mânjite  de sânge  de fiecare  dată   când   taie  dintr-o halcă  de  carne pentru un nou  client, şi ceilalţi doi, care îi ţin companie spărgând seminţe. După ce am studiat  această  golgotă  animală de-a  lungul şi de-a  latul  uliţelor Homocei, m-am  oprit  aici. Nu  ştiam   cum  vor  reacţiona. Mi-am  rugat prietenul care mă însoţea să oprească maşina şi   am   coborât   să   stau   de   vorbă   cu   ei. Oarecum reţinut. „Omul e om nu pentru că e român sau ţigan,  ci pentru că e omenos“, îmi spunea odată lelia  Victoria,  o septuagenară dintr-un sat  izolat  din  Maramureş, după ce făcuse  autostopul zadarnic mai  mult  timp, până  când  a oprit  o maşină cu o familie  de rromi,  tată,  mamă, copil să-şi ceară  scuze  că nu  o pot  lua,  pentru că aveau numai boarfe în spate.  Aşa şi homocenii mei. Şi-apoi,  cum să le fie frică de un  ziarist  unor  oameni care s-au confruntat cu teroarea miliţiei şi a puşcăriei?

Bătrânul care tranşează liniştit  carnea  îmi povesteşte că şi el a fost unul dintre cei luaţi pe sus de miliţie.  A stat  o lună  la închisoare, la Mândreşti. Dar  termenul era  de  un  an  şi jumătate. Noroc  cu schimbarea regimului, în ’89. Prima   dată  când  a  fost  prins,   a  primit puşcărie cu  suspendare. A  doua oară  l-au încălţat.  N-a   fost  singurul.  Când   venea   o razie,  jumătate de  comună era  ridicată. Toţi, practicanţi ai supravieţuirii prin  carne. Potrivit codului penal  al vremii,  persoanele care se ocupau cu astfel de activităţi comiteau o  dublă  infracţiune. Sacrificarea   animalului fără înştiinţarea autorităţilor şi, doi, vânzarea ilegală,   specula.  Norocoşii  care   scăpau de miliţie  îşi trăgeau sufletul o vreme. Ştiau  că, după o descindere de proporţii, autorităţile îi vor lăsa în pace vreo trei săptămâni, o lună de zile. Aşa, îşi reluau vechile  obiceiuri.

 

Carnea de  vită  la Homocea costă  15 ron kg. Mai ieftină  cu vreo  2, 3 ron decât  la oraş, la magazin – după cum  spune patronul tarabei. Paştele  e o perioadă bună  pentru vânzătorii de carne. Carne  de vită, de porc, de miel. Oameni  cu  frica   lui   Dumnezeu,  localnicii petrec  şi ei sărbătoarea pascală  mergând la biserică  şi pregătind ce pregăteşte tot  românul, sarmale, ciorbă, rasol. Ghiţă, tăuraşul sacrificat,  avea vreo 300 de kg. I-au dat făină, să se îngraşe cât mai  mult  într-un an. Soarta lui a fost clară de la început. Acum, din Ghiţă au rămas ceva măruntaie, care vor fi cumpărate probabil în câteva ore. Prezenţa animalului în întregul lui pluteşte straniu în aer. Ar fi o metaforă, dar  marketingul brutal al acestor supravieţuitori obligă  concretul. Capul tăuraşului, retezat, e atârnat de un cârlig, alături de  capul   unui porc.  „E  bun  de  rasol“,   îmi spune cel mai  tânăr  dintre cei bărbaţi. Şi cât costă?   –  întreb.   „Păi,   30  de   ron.   Cum   te înţelegi   cu  clientul“, răspunde  acesta.  „Eh, nişte  rasol,  un vin roşu  şi pe urmă la femei“, mai  glumeşte tânărul, prinzându-l de  botul însângerat pe Ghiţă.

Taguri: nr. 5 / mai 2012 Tweet

Monday, May 14th, 2012 at 4:41 pm, DOSAR, RSS feed