IRONMAN – ziua cea mai lunga

Cât de departe poate ajunge un om? Cât de limitaţi suntem, de fapt, de trupul în care ne petrecem existenţa terestră? Ce este durerea dincolo de un semnal de alarmă în compli­catul sistem de apărare al organismului uman? Sunt două moduri în care poţi răspunde la întrebările astea: fie te scufunzi adânc în bi­blioteca de filosofie, cu nişte tratate de medicină la îndemână, fie te arunci în ceea ce este, probabil, cel mai dur sport din lume – triatlonul IRONMAN. încearcă mai întâi să înoţi 3,8 km, apoi să par­curgi 180 km pe bicicletă şi, la sfârşit, de revenire, să alergi maratonul! Numai 42 km! Care îţi mai sunt limitele acum?

M-am hotărât să scriu acest articol în urmă cu câteva luni când, inspirată de provocarea lui Vlad Stoica, prietenul şi antrenorul meu, încheiam cu bine primul meu maraton. (Eu, care nu făcusem sport niciodată în viaţa mea!) în cele cinci ore lungi de alergare pe străzile Romei mi se întâmplaseră de toate: de la veselie şi glume făcute cu parteneri de alergare de toate naţiile, la clipe de blocaj în care nici nu mai ştiu să spun ce mă ducea mai departe sau minute lungi când, între km 38 şi 40, plângeam nestăpânit din cauza unei deshidratări puternice.

Dacă asemenea experienţe la limită sunt posibile doar într-o cursă de maraton, imaginaţi-vă prin ce trece o fiinţă umană care îşi propune să încheie cursa celui mai dificil sport din istoria lumii – triatlonul Ironman. Vlad a făcut asta de patru ori deja şi eu am avut privilegiul să îl asist.

Limite? Nu exista aşa ceva! Sunt multe poveşti impresionante legate de Ironman, dar una dintre cele care l-au marcat pe Vlad este povestea unui tata care s-a apucat sa se antreneze pentru Ironman de dragul fiului sau de 18 ani, paralizat, afectat de o boala foarte grava care îi rapise şi vor­birea. în primul an în care au participat, tatal a înotat tragându-şi fiul dupa el într-o barca spe­ciala, a parcurs cei 180 km de bicicleta cu un carucior special ataşat şi a alergat împingând la un alt cărucior, astfel încât, tata şi fiu, sa fie clipa de clipa împreuna în cursa asta fantastica de anduranţa. Astazi, cei doi fac asta de 20 de ani.

In orice cursă Ironman, sportivii se trezesc devreme – la 4-5 dimineaţa – pentru a lua startul în prima probă, cea de înot. Câteva mii de atleţi se aruncă în apă la un semn şi pornesc la un drum care începe cu 3,8 km de înot (cât din Piaţa Universităţii şi până în Piaţa Charles de Gaulle în Bucureşti, dacă vă e greu să vă imaginaţi distanţa) dar care pentru toţi înseamnă o aventură de o zi întreagă. Cei mai buni termină cursa în mai puţin de 9 ore! Greu imaginabil, nu? însă un sportiv senior – şi, credeţi-mă, am văzut destul de mulţi participanţi de peste 70 de ani! – poate petrece în compeţiţie 14 sau chiar 16 ore. Şi nu cred că cele 9 ore ale liderului cursei sunt mai scurte sau mai uşoare decât cele 16. Ei spun că, oricum ar fi, în Ironman mori şi reînvii de câteva ori. Când am văzut prima dată o astfel de competiţie, la Campionatul European de Ironman la Frankfurt, încă nu ştiam prea bine, ca jurnalist şi spectator, la ce să mă aştept, la ce să mă uit mai întâi. Aveam emoţii pentru Vlad, singurul român înscris în acea competiţie, dar eram şi fascinată de liniştea şi aerul concentrat cu care, unul câte unul, cei 2.500 de sportivi coborau în apele lacului, aşteptând startul. în ziua aceea, pe care n-o s-o uit, i-am urmat pas cu pas, am vorbit cu ei între etape, am fugit după ei la cursa de bicicletă, am alergat lângă ei la maraton, m-am străduit să le citesc expresiile feţelor – durere, concentrare, chin, speranţă, ambiţie, mobilizare, disperare, victorie.

L-am urmărit pe Vlad, a cărui performanţă la înot ca fost poloist îi dă întotdeauna un start confortabil în cursă, cum iese şiroind din apă şi aleargă uşor, în ţarcul de biciclete, până la rastelul cu numărul lui de concurs, locul în care, cu o zi în urmă, şi-a aranjat în ordine desăvârşită echipamentul pentru bicicletă. Asta este zona de tranzit unu (T1) şi la Ironman, spre deosebire de alte sporturi, timpii intermediari, petrecuţi între probe, se adună la timpii finali. Sportivii, marea lor majoritate amatori, îşi scot în grabă costumele de înot şi se echipează cu pantaloni bazonaţi, tricouri speciale, pantofi de bicicletă (şi ei special concepuţi ca să se prindă în pedale cu un fel de pinion), cască de protecţie, mănuşi. Nu zăbovesc mult, nici nu apucă să îşi tragă sufletul şi pornesc la cei 180 de km ai cursei. Când trece pe lângă mine, zâmbind, Vlad îmi spune „Ne vedem la maraton! Doamne ajută!” şi ştiu că asta este promisiunea lui că, orice s-ar întâmpla, va termina concursul. Pentru că, într-adevăr, nu ştii ce se poate întâmpla în cei 180 de km pe bicicletă. Uneori, ai o clipă de neatenţie – moment de lipsă de concentrare, sau ai întors capul după un alt concurent – şi la bicicletă e foarte uşor să cazi. Aşa s-a întâmplat la Frankfurt cu favoritul cursei, Norman Staedler, care a căzut, s-a lovit şi apoi a continuat restul cursei cu durerile provocate de căzătură. Alteori, ziua care începuse frumos se schimbă brusc şi rafale de ploaie transformă asfaltul şi piatra cubică, pe care roţile subţiri ale cursierei dansează, într-un joc periculos. Oricând roata poate aluneca, ghidonul îţi poate scăpa din mână, bicicleta unui alt sportiv te poate lovi. Sau, pur şi simplu, poţi avea ghinionul ca în cele patru, cinci sau şase ore să faci pană de două sau trei ori. Sau să „tragi” tare într-o pantă abruptă şi să simţi cum ceva îţi plesneşte de-a lungul gambei, un tendon sucit, poate, iar tu ştii că asta este durerea cu care o să faci tot restul cursei. în primii kilometri de bicicletă e încă devreme să speri, dar dacă nu te lupţi în fiecare minut pentru finiş, nu ai nici o şansă. „în Ironman trebuie să faci un parteneriat cu durerea, să devii conştient ce rol are şi cum te ajută să mergi mai departe. Nu poţi s-o ignori, nu poţi să o eviţi sau să o păcăleşti. E acolo, oricând. Şi singura cale este să faci din ea un partener care te ţine în permanenţă în contact cu obiectivul tău,” îmi explică Vlad Stoica. Dar Vlad nu vorbeşte doar despre durerea din concurs. Şi antrenamentele se petrec de multe ori dincolo de pragul durerii, mai ales dacă sunt antrenamente scurte, foarte intense şi solicitante.

Probabil că asta explică perfect una dintre vorbele favorite ale Ironmen-ilor, un motto pe care îl găseşti inscripţionat pe tricouri: Pain is temporary, pride is forever! (Durerea este trecătoare, mândria rămâne!)

Pentru a participa la Ironman, un sportiv petrece între 18 şi 24 de ore de antrenament pe săptămână şi asta, tipic, înseamnă vreo 12 km înot, peste 350 km bicicletă şi 75 alergare. Toate astea, aşa cum zice Vlad, cot la cot cu durerea. „Prima dată când am făcut cunoştinţă cu durerea la antrenament a fost când am ieşit cu tata la primul meu antrenament de căţărare cu bicicleta la Poiana Braşov. Nu eram foarte antrenat şi de la început şi până la sfârşit am simţit că îmi ard articulaţiile şi muşchii. în fiecare clipă era ca şi când se rupea ceva.Tata era în spate şi mă urma cu maşina şi mi-era ruşine să mă opresc, pentru că în cariera lui sportivă tata făcuse de mii şi mii de ori asta fără să se oprească sau să se dea bătut şi eu nu vroiam ca tata să se îndoiască nici o clipă că eu pot să fac Ironman.”

De 80 de ori Ironman Finisher Toată lumea ştie ca în cursa asta victoria constă în a termina. Să fii Ironman Finisher, chiar şi o singură dată, este un lucru cu care te poţi mândri apoi toată viaţa. La Campionatul European Ironman la Frankfurt, în 2006, am avut onoarea să-l întâlnesc pe John Wragg, un canadian, fost profesor de sport. în ziua aceea împlinea 56 de ani şi se pregătea să intre în cea de-a 81-a cursă Ironman a vieţii lui. „Sunt mult mai încet acum, la vîrsta asta. Făceam Ironmanîn mai puţin de zece ore, iar acum termin în 14 ore. Dar vreau să fac 100 de curse până la sfârşitul lui 2010″, mi-a spus atunci John. L-am urmărit în duminica aceea, concura ca şi cum respira, cu o famili­aritate totală cu du­rerea şi momentele de cădere. Fără să se uite la oameni. Concura pentru el. 81, 82, 83…

Datorită tatălui sau şi unei voinţe de fier, Vlad şi-a propus acum patru ani să facă Ironman, văzând la început doar provocarea fizică extraordinară a concursului, mai ales pentru cei 22 de ani ai lui de-atunci. „Oare pot să o fac? Sunt capabil de un efort aşa de mare?”, dar curând Vlad şi-a dat seama că provocarea mentală este chiar mai mare decât cea fizică. Dacă în mod normal oamenii se antrenează până la pragul durerii şi se opresc, în pregătirea pentru Ironman trebuie să fii dispus să mergi dincolo. Pentru că în cursă organismul este supus unui asemenea stres – efort extrem, deshidratare puternică, crampe musculare, lovituri, posibile accidentări – încât prietenia cu durerea este probabil unica garanţie că vei termina competiţia.

Obişnuiţii Ironman-ului nu uită nici astăzi acea cursă de la Hawaii din 1982 când Julie Moss conducea în clasamentul feminin şi, la numai câteva sute de metri de finiş, a început să se clatine ca un boxer săgetat de un pumn, pentru ca în scurt timp să se prăbuşească la pământ. După câteva clipe dramatice în care publicul se întreba încordat dacă se va ridica sau nu, atleta de pe locul doi a ajuns-o din urmă, luând titlul. în momentul acela, cu titlul pierdut după atâta efort, Julie s-a ridicat şi s-a târât efectiv pe ultimii metri până la linia de sosire, sub privirile uluite ale tuturor. Şi aşa s-a născut mantra care a devenit emblema Ironman: „Orice este posibil!”

Taguri: nr. 10 / octombrie 2007 Tweet

Saturday, October 20th, 2007 at 6:02 pm, ZOOM, RSS feed