La vânătoare de VIP-uri

Pentru  prima dată  în Bratislava;  mă  plimb hai-hui  pe străzi şi deodată văd  o siluetă scunduţă care,  de după  un colţ de stradă, mă  ocheşte cu un teleobiectiv. Rămân pe loc nedumerit şi mă uit în jur. Nimeni.  Nici un VIP. Apoi îmi pun ochelarii şi privesc  atent. Sunt ochit de o statuie. O statuie de bronz.  Un paparazzo.

Am  fost  odată ca  niciodată invitat la  o vedetă, o doamnă importantă din lumea strălucitoare a televiziunilor. Adică  am  fost invitat acasă. Duceam un contract, câteva mostre, cărţi, bineînţeles, eram  îmbrăcat îngrijit,   chiar  elegant. Eram  rezervat, mascam timiditatea, pe respectiva doamnă nu  o văzusem niciodată în carne  şi oase… În fine, ce să mai zic, trăiam intens  emoţia.

Ajung la poartă. Apăs pe butonul interfonului.  Se aude soneria. O voce îmi zice: Da. Spun:  Bună ziua şi mă prezint. Mi se răspunde: Deschid imediat.

Uşa  metalică, uriaşă şi aparent scumpă, se crapă  un pic, o siluetă  masculină cu aer de intendent combinat cu  bodyguard apare în semiîntuneric şi îmi face semn să intru, mormăind câteva cuvinte. Păşesc ezitant, neînţelegând de ce reacţionează astfel. În hol, închide uşa  repede după mine,  apoi  aprinde o  lumină. Probabil că  îl  privesc   extrem de contrariat pentru că se explică:

– N-aţi  observat, probabil, că  vizavi   de noi,  pe  străduţă, e un  microbuz cam  rablagit…

– Nu  – îi răspund, deşi  îl zărisem şi mă întrebam de ce tocmai  acolo.

– E plin  cu  paparazzi, abia  aşteaptă să facem  o mişcare, să vadă  cine mai intră,  cine mai iese.

– Nu  pot  să cred,  chiar  aşa? – mă  prefac prost.  Aţi reclamat la poliţie?

– Nu e nici o glumă. Cum vine cineva mai cunoscut imediat răsar  cu  aparatele lor,  pe după geamurile lăsate. Sau chiar prin  geam…

Ridic din  umeri şi îl urmez spre  sanctuarul  vedetei. La plecare,  peste  vreo  jumătate de oră,  din  uşă,  ieşind,  mă  uit  fix spre  vehicul, doar,  doar…  Nici o mişcare. E clar că nu sunt  o persoană cunoscută. Şi aşa se încheie primul meu  contact  ratat  cu paparazzi…

 

Un pic de istorie: de la Brady la Weegee

În 1989, anul  în care ne eliberam, fotografia  abia  aniversa un  secol  şi jumătate de  la inventare. Iniţial  o artă  a portretelor, un  ajutor  al pictorilor de  curte  şi apoi  doar  un  vis urât  pentru ei, pe măsură ce oricine  îşi putea realiza  rapid şi ieftin o poză  de familie,  fotografia   de  presă   a  înlocuit destul  de  greu desenul. Abia pe la început de secol 20 marile cotidiene încep  să ofere o şansă  fotojurnalismului.

Şi totuşi,  un fotograf  american de secol 19 joacă  o  carte   mare:   cea  a  reporterului de război  şi a documentaristului. Mathew Brady înfiinţează  o  adevărată  agenţie  foto   care mitraliază întreg  Războiul Civil american, nu numai cu  fotografii de  luptă ci şi cu  multe portrete in action ale comandanţilor unionişti.  Se poate  considera că Brady  este  primul  mare  fotograf  al personalităţilor: el reuşeşte  să  imortalizeze 18  dintre cei  19  preşedinţi americani care  îi sunt  contemporani. Imaginea lui celebră  – un Lincoln fără barbă, o ipostază rară,  fotografie din 1860, este considerată prima fotografie electorală. Lincoln însuşi  declara că, fără această  imagine, nu ar fi  ajuns   la  Casa   Albă.   Deşi  portretele  lui Brady au fost folosite pe bancnote şi monede, moare  sărac  şi dezamăgit în  1896, la 74 de ani.  Peste  ani,  reportajele sale  constituie  cel mai important fond  de imagine al epocii.

Abraham Lincoln – cea mai cunoscută fotografie  fără barbă, realizată de Mathew B. Brady în dimineaţa zilei de luni, 27 februarie 1860, cu câteva  ore înainte de discursul de la Cooper  Union. Acel discurs şi această fotografie, a declarat Lincoln, l-au  adus  la Casa  Albă.

(copyright  Library of Congress)

 

 

Un  alt  american, în  primele decenii   ale secolului 20, un alt nebun pasionat de meserie, un mare  fotograf  de fapt divers,  dar  şi al VIP-urilor de la Hollywood, este Weegee. Asher  Fellig s-a născut pe teritoriul de astăzi al Ucrainei,  în 1899, apoi  a emigrat cu toată familia  în 1909, la New  York. În 1938 era singurul reporter care  avea  dreptul să  aibă  în maşină  o  staţie   radio   setată  pe   frecvenţa poliţiei.  Porecla  se pare  că îi vine  de  la un cuvânt care definea rapiditatea în acţiune. Îşi petrecea nopţile la volan,  în preajma cluburilor  de  noapte, şi  imediat ce  un  eveniment avea loc – de multe  ori o crimă – ajungea primul  şi realiza  cadrele. În portbagaj avea  un întreg  laborator foto, astfel că fotografiile sale ajungeau la redacţie imediat.

În  1943, cinci  dintre imaginile sale  sunt achiziţionate de  Muzeul de  Artă  Modernă, iar  în  1945  publica primul  său   album de reportaje,  Naked  City.   În   anii   ’50  şi  ’60 lucrează la Hollywood şi este celebru  pentru un  portret distorsionat în  care  a prins-o pe Marylin Monroe. Deşi majoritatea imaginilor sale sunt  instantanee, încă nu  se poate  vorbi despre paparazzi…

 

 

Filmul bate viaţa: La dolce vita

Deşi cu atât  de mulţi  profesionişti şi atâtea staruri cu vieţi trepidante, nu America dă numele noii profesii.  Cuvântul paparazzi este un eponim ce provine din  filmul  La dolce vita (1960), regizat de Federico  Fellini.  Unul  dintre  personajele  peliculei este  fotoreporterul numit Paparazzo. Conform Wikipedia, în cartea sa Originea cuvintelor şi propoziţiilor, Robert  Hendrickson scrie că Fellini a luat numele după un  cuvânt al unui dialect  italian,  substantiv ce descrie  un  zgomot supărător, ca acela făcut  de un  ţânţar.  Fellini declară intr-un interviu în Time Magazine: Paparazzo… mă duce cu gândul la o insectă care bâzâie, care zboară şi care înţeapă! Acesta  este similar  cu  substantivul italian  pappataci care defineşte un mic ţânţar.

Folosirea   în  engleză a  cuvântului a  fost depistată de poetesa italiană Margherita Guidacci, care  traduce cartea  de  călătorii  Pe Marea Ionică (By the Ionian Sea, 1901), volum semnat de  George  Gissing.  Acolo  apărea un patron de restaurant cu numele de Coriolano Paparazzo. Traducerea în italiană a volumului,  din   1957,  este  citită   de  scenaristul lui Fellini, Ennio Flaiano,  care preia  substantivul propriu.

Un  adevărat concurs de  împrejurări.  La sfârşitul anilor  ’60 deja  în limba  engleză termenul paparazzi, folosit  la plural de cele mai multe  ori,  definea generic  un  grup de  fotografi intruzivi.

N-ar  fi avut  nici o şansă  dacă  dezvoltarea industriei filmului şi explozia tirajelor  presei ilustrate, şi mai  ales  a celei color,  pe ambele maluri ale Atlanticului, în America şi Europa Occidentală, n-ar fi susţinut această  foame de noutăţi cât  mai  intime  despre viaţa  tuturor vedetelor.

 

Sparge-i camera!

Ronald  Edward Galella  se naşte  în 1931, în Bronx, ca fiu al unui emigrant italian.  Este înrolat ca fotograf  în perioada războiului din Coreea  şi în 1958 îşi ia diploma în fotojurnalism în Los Angeles.  Una  dintre cele mai controversate personalităţi din  lumea  fotoreportajului,  Time Magazine şi Vanity Fair îl numesc the Godfather of the US paparazzi culture. Fotografiile sale  apar   în  sute  de  publicaţii printre care  Harper’s Bazaar, Vogue,  People, Rolling Stones, The New Yorker, The New York Times sau  Life. Imaginile sale  sunt  achiziţionate  de Muzeul de Artă  Modernă din  NY şi din   San  Francisco   sau   de   Tate  Modern  la Londra.

Dar  este  cunoscut pentru scandalul din 1972, în care  o dă  în judecată pe  Jacqueline Kennedy-Onassis pentru că şi-a trimis  agenţii din  serviciul secret  să-i  distrugă aparatul şi filmul   în  timpul unei…  întâlniri în  Central Park.  Fosta  Primă-doamnă contraatacă deschizând un proces  pentru hărţuire. După dezbateri de trei săptămâni, Ron Galella  este obligat  de justiţie  să păstreze o distanţă de (şi aici  sursele nu  sunt   foarte  clare,  pentru  că cifrele  sunt  diferite) 15 m  faţă  de  doamna. Onassis şi 25 m faţă de copiii ei… Să mai spunem   că  pe  site-ul   fotografului aflăm   că  se pregăteşte pentru  luna   noiembrie  2012  un volum cu titlul  Jackie My Obsession? E bine că recunoaşte…

Şi Ron nu se potoleşte după evenimentele din 1972 pentru că, după mai puţin de un an, în  12 iunie  1973, are  o altercaţie cu  Marlon Brando   care   ieşea   dintr-un  restaurant din Chinatown, însoţit  de Dick Cavett.  Fotograful primeşte o lovitură care  îi dislocă  falca  şi îi rupe cinci dinţi  de  pe  partea stângă. Galella cere 40.000 de dolari despăgubiri, se pare  că primeşte, conform declaraţiei avocatului său, doar  două treimi  din sumă.

În 2010, un film documentar despre viaţa lui, cu titlul Smash His Camera, este premiat la Sundance Film Festival.

Prinţesele vânate

31  august 1997,  o  ştire  teribilă   zguduie lumea:  într-un accident de maşină petrecut la Paris, îşi pierde viaţa  Prinţesa Diana  (şi Dodi Fayed).  Probabil cel mai  controversat eveniment   după  asasinarea lui  JFK în  1963,  dă naştere la  o  mulţime de  speculaţii, de  la  o misterioasă  intervenţie  a  serviciilor secrete britanice până  la aparent banala ipoteză, verificată şi confirmată de altfel, a unui şofer foarte beat  la volan…  Şi totuşi,  în jurul Mercedesului  care   s-a  ciocnit   frontal,   la  o viteză   ameţitoare,  de   un   stâlp   al  podului Alma din Paris, se aflau mai multe  motociclete  cu  paparazzi. Deşi  câţiva   dintre ei  sunt reţinuţi,  nici  unul  nu   este   condamnat.  Se găsesc urme  ale unui Fiat Uno, care ar fi atins limuzina Mercedes. Micul  vehicul   aparţinea unui paparazzo care o mai urmărise pe Diana în  vara  lui  ‘97, dar  care  avea  un  alibi  solid pentru noaptea respectivă. În 2000, fotograful se sinucide. Enigmele se păstrează…

14 septembrie 2012, revista  franceză Closer publică fotografii în care Kate Middleton, ducesă de Cambridge aflată în vacanţă în Franţa,  apare topless în balconul unei reşedinţe private a  nepotului reginei,   Lord Linley.  Casa  regală  britanică dă  în  judecată publicaţia, căreia  i se cere să retragă imaginile din  print şi de  pe  online.  Urmează apoi Belfast Telegraph şi tabloidul danez Se og Hor, în numărul din  20 septembrie. Aparent este neclar dacă este vorba despre aceleaşi imagini sau  fotograful e  diferit…   Nici  nu  contează prea  mult.

 

Money, money, money…

Cât câştigă  un  paparazzo? Numărul special Style & Design al Time Magazine din  2005 publică un  reportaj cu titlul  Shooting Star în care Mel Bouzad,  un fruntaş al topului paparazzi  din  Los  Angeles,   declară că  a  primit

150.000 de  dolari pentru o  imagine cu  Ben Affleck  şi  Jennifer  Lopez  în  Georgia, după despărţirea lor.

În 2004 se lansează filmul  american Paparazzi, în  care  un  actor  îşi  face  dreptate singur împotriva unui grup de fotografi care îi distrug familia.  One good shot deserves another…

Să  mai  pomenim  şi  de  pelicula românească  Faimosul paparazzo?

E destul deocamdată.

 

N-am avut niciodată poftă şi nici nu am fost angajat să vânez vedete. Probabil că nici nu  aş face aşa ceva. N-am  fost  niciodată ţinta  unui paparazzo. Nu  sunt  celebru. Poveştile lor sunt uneori  fascinante.  Chiar aventuroase. Un  bun amic, scriitor şi editor francez, îmi scrie deunăzi într-un  e-mail că are manuscrisul  fotografului care l-a surprins pe Papa Ioan Paul II în piscina sa de la palatul Gandolfo… O poveste despre cum au stat ei – erau o echipă de patru – căţăraţi în copaci şi cum comunicau aruncând bileţele de la unul la altul – nu existau mobile în anii ‘70 – şi cât a durat… şi tot aşa. Cunoaşteţi scandalul, nu-i aşa?… Nu?  Nu-i  nimic. Asta-i o altă poveste cu paparazzi. Pentru altă dată.

Taguri: nr. 11 / noiembrie2012 Tweet

Monday, November 5th, 2012 at 3:49 pm, DOSAR, RSS feed