Maramureşul din „goana“ mocăniţei

October 20th, 2010, Alice-Claudia Gherman

Dacă mi-ar fi spus cineva că o să ajung în Maramureş într-un foarte, dar foarte scurt week-end, cât să dau o tură cu mocăniţa, i-aş fi zis că e nebun. Fericita nebunie s-a împlinit. Am ajuns în Maramu’ rapid, cât să îmi clătesc ochii cu nişte peisaje de vis care fac bine oricui pe timp de criză, de orice fel ar fi ea. Valea Vaserului din goana mocăniţei rămâne o amintire de neuitat.

Am luat mai mulţi „nebuni”acceleratul de Sighetul Marmaţiei de la 17.40, vagon cuşetă, până la Vişeul de Jos, unde am ajuns la 7.10. La gară am găsit repede un microbuz care să ne ducă în Vişeul de Sus, unde se afla mult iubita mocăniţă. Aflasem noi că Frumoasa cu aburi circulă joia, vinerea, sâmbăta şi duminica de la 8.30. Porţiunea pe care o parcurge este de 21,6 km, punctul terminus fiind Paltinu. Construită între anii 1930 şi 1933, linia ferată forestieră pe ecartament îngust (760 mm) are o lungime de 56 km, între Vişeu şi Izvorul Comanului. Din păcate, nu întregul tronson este accesibil turiştilor. Până la inundaţiile din 2008 de pe Valea Vaserului mocăniţa circula până la cabana Făina, kilometrul 34, acum nu mai parcurge decât 21,6 km, dar rămâne cea mai lungă cale ferată îngustă accesibilă turiştilor.

Nu am mai fost cu mocăniţa din vremea copilăriei, când mergeam între Sovata şi Târgu Mureş. Era frumos să mergi cu trenuleţul de jucărie printre pajişti şi livezi. Te mai dădeai jos, culegeai un fruct dintr-un copac şi alergai apoi după trenuleţ de-l prindeai din mers. Linia îngustă asigura transportul pentru locuitorii câtorva sate din zonă, nu doar pentru turiştii veniţi la băi în Sovata, şi era bine întreţinută. Revoluţia cu ai săi 20 de ani de tranziţie a scos de pe şine, sau cu tot cu ele, majoritatea mocăniţelor. Zice-se nu mai rentau. Au fost daţi uitării şi degradării circa 2.000 de kilometri de cale ferată îngustă.

Însă, de câţiva ani încoace s-au găsit câţiva oameni care să redescopere în calea ferată cu ecartament îngust potenţialul său economic derivat din cel turistic. Aşa au reapărut timid mocăniţele de pe Valea Vaserului în Maramureş, Moldoviţa în Bucovina sau la Comandău în Harghita. Am ales-o pe cea de pe Valea Vaserului fiindcă are cel mai lung traseu şi se desfăşoară într-un decor de vis. Am ajuns în gara mocăniţei din Vişeul de Sus pe la 7.45. Ne-am repezit la bilete – 37 de lei/persoană dus-întors (poate costa mai mult, chiar şi 79 de lei, dacă societatea care administrează mocăniţa organizează un eveniment special cu trenuleţul, de pildă: un concert simfonic sau dacă este vorba despre o plimbare nocturnă, pe lună plină). Cum pe la ora 8.00 mocăniţa a fost trasă la „peron“ – ei aş, de unde peron, doar am venit să facem o excursie într-un alt secol! – ne-am urcat cuminţi, dar nerăbdători într-unul dintre cele două vagoane de vară, celelalte trei vagoane de epocă cu geamuri nefiind suficient de potrivite pentru fotografii. Că doar nu o să ratăm să fotografiem Frumoasa cu aburi, făcută şi refăcută la Reşiţa, despre care am aflat că o cheamă suav: ELVEŢIA.

Până la 8.30-8.45 (că, deh, mocăniţa îşi permite să mai întârzie) trenuleţul buclucaş era plin ochi de turişti: români, dar mai ales maghiari, evrei, francezi, austrieci, nemţi, ba chiar şi nişte australieni. Odată îmbarcaţi, trenuleţul plin ochi s-a pus în mişcare pufăind semeţ, semn că ştie drumul şi ce înseamnă să te plimbi pe o linie ferată îngustă.

Am ieşit din Vişeul de Sus şi imediat în faţa ochilor a început să se desfăşoare splendida vale a Vaserului. Puf, puf, puf, puf! Uuuuuuu! Mocăniţa se strecoară îndemânatică pe linia îngustă şi vălurită, de ne-am mirat cum nu am ajuns în râul Vaser. Copiii ies la porţi să salute turiştii şi trenuleţul. Facem şi câteva pauze în micile halte de pe traseu, Novat, Cozia, Bardău, pentru un sandviş, o cafea şi o ţigară pentru turişti, dar şi pentru un gât zdravăn de apă de râu pentru însetata locomotivă, care are nevoie de apă proaspătă de pârâu, că doar de-aia e locomotivă cu aburi.

După pauză, iar puf, puf, puf, puf, puf! timp de două ore până la punctul terminus Paltin. Aici, scoţând un chiot vesel, mocăniţa ne-a debarcat în jurul orei 10.30 şi ne-a promis că ne duce înapoi în gara CFF Vişeul de Sus la ora 12.00. Până atunci timp liber pentru un picnic în mijlocul pădurii sau o plimbare de-a lungul căii ferate forestiere care continuă spre cabana Făina şi mai departe până la Izvorul Comanului, la numai doi kilometri de graniţa cu Ucraina. Am ales să mergem de-a lungul căii ferate, urmând să ne întoarcem până în ora 12.00 fiindcă alt trenuleţ să ne readucă în Vişeul de Sus nu mai aveam. De la Paltin spre Făina, ne-a informat conductorul mocăniţei, nu s-a mai obţinut aprobarea pentru a transporta turişti, calea ferată fiind destul de dificilă şi slab întreţinută, mult mai denivelată decât până la Paltin. Am mers aşa vreo doi kilometri admirând frumuseţea şi sălbăticia naturii, departe de orice urmă de civilizaţie. Pe drum ne-a întrecut un automotor de linie îngustă care circulă spre Făina pentru a transporta muncitori şi material lemnos. Peisajul este atât de impresionant încât chiar îţi vine să strigi: Maramureş, te iubesc!

La ora 12.00 eram deja în vagoanele trenuleţului. Pe la 12.10 mocăniţa noastră s-a urnit din loc tacticoasă. Nu a făcut nici zece metri că un vagon a sărit de pe linie. Întâi am crezut că face parte din program, apoi am sesizat că, de fapt, nu era un show regizat pentru ochii turiştilor ci un salt de pe şine pe bune. La cât de strâmbă e linia, nici nu e de mirare. Mecanicul, conductorul de tren şi muncitorii aduşi de automotorul care transportă buşteni pe aceeaşi cale îngustă, au pus umărul şi au reaşezat – după o oră de cazne – vagonul pe şine. Şi nu le-a fost uşor că, deşi minuscul şi firav, un vagon de mocăniţă tot are şi el vreo 10-15 tone, că numai locomotiva are 20 tone, goală, fără lemnele necesare deplasării. Gata, suntem din nou pe şine, iar trenuleţul pufăie din nou voios: Uuuuuuu! A mers fericit aşa circa doi kilometri, când trosc, acelaşi vagon a sărit de pe linie. De data asta, a fost repus mai repede la loc, fiindcă în fiecare vagon se află un conductor de tren atent la orice zgomot suspect pe care îl scot vagoanele. Gata! Ne mişcăm din nou, în ritm de mocăniţă, maximum 7 km/h; când prinde 10 km/h înseamnă deja că ne aflăm pe loc drept şi că avem viteză. Până la destinaţie, Vişeul de Sus, trenuleţul s-a comportat admirabil, nici un alt incident nu i-a mai încetinit râvna. Merge atât de molcom încât aproape că te poţi da jos să faci câteva fotografii, apoi să alergi niţel şi să o prinzi din urmă. În jurul orei 15.30 suntem deja în Vişeul de Sus, unde am poposit, cum era firesc, după aşa o „oboseală mare“, la terasă.

foto Alice-Claudia Gherman

Mocăniţa din Maramureş este printre puţinele mocăniţe care mai merg în România, alături de cele de la Moldoviţa-Argel – 8 km, Brad-Crişcior – 13 km ori cea de la Comandău-Harghita – aproximativ 5 km.

Trecerea mocăniţei prin satele de pe Valea Vaserului este prilej de bucurie pentru copii. De fiecare dată ies în faţa porţii şi le fac cu mâna turiştilor români şi străini care se miră de atât de multă frumuseţe.