ZOOM

Miliardarul Invizibil

June 20th, 2007, com 35 comentarii

Au venit la mine, la redacţia Publicaţiilor Flacăra, doi bărbaţi la costum şi cravată, impecabil tunşi şi raşi, cu pantofii bine lus­truiţi. Alură de culturişti. Parcă erau descinşi din filmul Oameni în negru. Mi-au spus că lucrează la Butan Gas şi la Ftmdaţia Drăgan. Mi-au amintit că în 1984 i-am luat un interviu lui Josif Constantin Drăgan şi m-au infor­mat că interviul cu pricina va apărea într-o carte de dialoguri la Editura RAO. Am pufnit în râs amintindu-mi prima întrebare din acel interviu: „Josif Constantin Drăgan, sunteţi, am impresia, primul capitalist cu care discut Cum mai merg afa­cerile?” Am redevenit serios şi le-am spus: dialogul a apărut şi în cartea mea O istorie a socie­tăţii româneşti ih interviuri – 1975-2004. Nu ştiau. Le-am dă­ruit cele două volume ale Istoriei… Mi-au mulţumit politi­cos. Apoi mi-au propus să merg la Palma de Mallorca şi să-i iau un nou interviu miliardarului.

Portret de Doamnă

E frumoasă, are un comportament firesc, se îmbracă elegant, dar nu doreşte să epateze. Vorbeşte celor pe care îi are în subordine cu „dum­neavoastră” şi spune „vă rog” ori de câte ori solicită ceva. îşi adoră copiii şi nu-şi pierde din ochi soţul, ghicindu-i din priviri tot ceea ce doreşte. E autoritară cu delicateţe, veselă şi prietenoasă chiar şi cu cineva pe care abia l-a cunoscut. îi place să-şi conducă ea însăşi maşina şi nu iubeşte agresivitatea la volan. Are numai cuvinte bune despre colaboratorii săi. E Daniela Veronica Guşă de Drăgan. Soţia unui miliardar.


Intr-o vila pe care a ravnit-o şi Evita Peron

M-am mirat. De ce tocmai eu? N-am avut legături cu domnia-sa şi de unele dintre ideile sale legate, de pildă, de pro- tocronism, sau de modul în care a reedi­tat Istoria lui Călinescu în care, în locul fotografiei lui Geo Bogza, a apărut o cari­catură, m-am delimitat încă de la prima discuţie pe care am avut-o. Mi-au răspuns: pentru ca să realizăm un arc în timp. Bine, bine, dar i-au mai luat şi alţii interviuri înainte de 1990. Iar eu nu sunt un ziarist la modă. Au zâmbit. A fost o alegere după ce ne-am consultat mai mulţi dintre noi. O alegere în perfectă cunoştinţă de cauză. Sunteţi de acord? Am fost de acord. Nu pentru că n-am mai fost până acum la Palma de Mallorca. Scopul deplasării mi se părea incitant. Citisem mai multe articole care mă lăsaseră perplex. în ele se afirma răspicat că Josif Constantin Drăgan este ostatec al propriei sale familii. în unele se avansa ideea că nici nu mai trăieşte şi că anunţul dispariţiei sale dintre noi va fi făcut după ce imensa lui avere va fi îm­părţită între cei care l-au ţinut în ultimii ani departe de ochii publicului. Urma să descifrez iţele unui complot pus la cale cu abilitate? Aveam să mă trezesc într-un viespar dornic să mă îmbrobodească, astfel încât să infirm toate acele zvonuri? Pentru că, mai mult, citisem şi despre un fiu pe care miliardarul nu-l recunoştea ca fiind al său. Da, le-am spus celor doi bărbaţi, sunt de acord. în acest caz, veţi primi mâine biletul de călătorie. Zburaţi, mai întâi, până la Barcelona, după care luaţi un alt avion cu destinaţia Palma de Mallorca. Drum bun! Vă vom aştepta la aeroport.

Aşa m-am metamorfozat dintr-un autor de romane poliţiste într-un erou al unei cărţi cu mult suspans. Am primit biletul de călătorie. Am început să răs­foiesc cu febrilitate cărţi despre Josif Constantin Drăgan sau scrise de către el. Am bântuit pe internet în căutarea unor informaţii cât mai credibile despre cel mai bogat român. îmi făceam bagajele când am primit un telefon de la unul din­tre oamenii în negru. Incredibil! Ne pare rău, dar deplasarea la Palma de Mallorca nu mai are loc. Domnul profesor nu se simte bine. Vă rugăm să ne scuzaţi. Nu face nimic, am bâiguit eu siderat. La revedere.

Brusc, imaginaţia mea a luat-o razna. Zeci de scenarii au început să mi se învârtejească în cap. Toate aveau acelaşi final: articolele despre sechestrarea mi­liardarului sunt reale. Am fost contactat doar pentru a acredita ideea, în anturajul meu, de unde s-ar fi propagat tot mai departe, că totul este în regulă cu Josif Constantin Drăgan, şi doar o indispoziţie de moment a acestuia a contramandat întrevederea. Mi l-am închipuit încuiat într-o încăpere cu zăbrele la ferestre, împiedicat să comunice cu alţi oameni, anesteziat de medicamente care să-i amorţească orice dorinţă de a scăpa de sub o supraveghere strictă. Ce-ar trebui să fac? Să mă duc pe cont propriu la Palma de Mallorca? între timp, devenise pentru mine Pumnul de Mallorca. Dar cum să intru în vila miliardarului, probabil păzită ca o fortăreaţă?

Dar stupoare! Peste 48 de ore am primit un alt telefon. Eram din nou invitat pe insula cu nume de alint. Mi-a fost adus la redacţie un alt bilet. Şi am ple­cat. Am ajuns cu bine la destinaţie. De la aeroport am fost purtat cu un Mercedes până la un hotel de lux, ospătat cu mâncăruri rafinate, purtat prin locuri miri­fice. Nici o clipă n-am fost lăsat singur. Doar noaptea, când ajungeam în camera de hotel, aveam să cunosc liniştea soli­tudinii. Apoi, a urmat întâlnirea cu Josif Constantin Drăgan.

L-am găsit în grădină, scriindu-mi o dedicaţie pe o carte care i-a apărut de curând. Nu m-a recunoscut. Nici n-avea cum să mă recunoască, m-a văzut doar vreo două ore, în urmă cu peste două decenii. Eu l-am recunoscut. Marcat, evi­dent, de cei 90 de ani pe care îi îm­plineşte în iunie. Se deplasează mai greu, trebuie să-i vorbeşti mai tare. M-am plimbat cu el prin grădina cu gazon îngri­jit, unde cresc pini, palmieri, leandri, glicine, şi unde se află un pavilion şi o piscină. L-am susţinut de braţ. Tot timpul romancierul poliţist care sunt a sperat că, la un moment dat, neobservat de ceilalţi, îmi va strecura un bileţel pe care să scrie doar atât: „Salvează-mă!”. Ar fi devenit un bileţel faimos. Am încercat să-i citesc pe chip vreun semn de averti­zare că lucrurile nu sunt în regulă şi că ne aflăm în miezul unei conspiraţii cum n-a mai fost. Nimic. Nici măcar în puţinele clipe când nu ne putea auzi nimeni nu s-a întâmplat ceva deosebit. Ne-am dus într-una din încăperi cu vedere spre portul unde sunt ancorate sute de iahturi. Pereţi acoperiţi de tapiserii. Una înfăţişează cu mult realism un ţăran care stoarce strugurii cu picioarele într-un ciubăr, o alta prezintă pe o bătrânică hâtră cum mulge o vacă. Marmura de pe jos e acoperită în bună parte de un covor. O masă rotundă, cu o corabie din argint pe ea, un barometru, un vas verde de sticlă şi alte obiecte lucrate cu mult rafina­ment. Din tavanul înalt atârnă un cande- labru. Draperii grele la ferestrele imense. O oglindă care e probabil dintr-un alt secol. Sunt într-o vilă pe care a râvnit-o şi Evita Peron.

S-au servit băuturi răcoritoare. Ne-am aşezat amândoi pe o canapea – desigur, o mobilă de preţ, ca şi celelalte obiecte din cameră, printre care două scrinuri. Dar nimic care să dezvăluie o dorinţă de etalare a unei opulenţe ostentative. Totul dovedeşte un bun gust desăvârşit. N-am avut voie să folosesc reportofonul. A tre­buit să notez cu pixul, ca în vremea tine­reţii, pe un bloc-notes, răspunsurile la întrebările mele. La discuţie au asistat doamna Daniela Veronica Guşă de Drăgan, trei oameni în negru şi un came- raman. Discuţia a fost înregistrată video şi pe un reportofon al familiei. A fost un dialog dificil, cu pauze, pentru ca profe­sorul să-şi recapete energia. După aceea am mai zăbovit în grădină, am vorbit despre una, alta, am făcut fotografii. Profesorul a primit vizita unor cunoştinţe. De dincolo de parapeţii de iasomie – o iasomie de înălţimea pomilor -, răzbătea vuietul maşinilor care străbăteau şoseaua din faţa vilei, în dreptul căreia profesorul a înălţat un bust al lui Emil Racoviţă. încercam din răsputeri să mă conving că am întâlnit un om la capăt de drum care nu mai vrea publicitate şi ochi iscoditori, ci vrea linişte, ca să se mai bucure, alături de copii şi soţie, de popa­sul pe această planetă. Totuşi, o între­bare nu-mi dădea pace, ca şi acum, când aştern aceste rânduri: oare am fost manipulat cu o asemenea fineţe încât nu m-am prins nici o clipă? Şi, în acelaşi timp, îmi venea să zâmbesc: m-am pur­tat, o dată în viaţă, ca un capitalist veri­tabil. O investiţie pe care am făcut-o în urmă cu peste două decenii mi-a adus posibilitatea unui sejur gratuit la Palma de Mallorca. în plus, mi-a stârnit şi pofta de a scrie un roman poliţist pornind de la un caz senzaţional.

La despărţire i-am strâns din nou mâna miliardarului. Nici de data asta în palma mea n-a fost strecurat bileţelul aşteptat. Dar dacă m-aş fi pomenit cu un petec de hârtie, cu o cerere disperată de ajutor, oare ce-aş fi făcut? Cum aş fi reacţionat? însă oamenii în negru s-au dovedit a fi nişte bărbaţi cumsecade şi la locul lor, eficienţi şi politicoşi. Altfel, nu v-aş mai fi relatat toate acestea…

Taguri:

Comentarii

  1. I really appreciate this post. I have been looking everywhere for this! Thank goodness I found it on Bing. You’ve made my day! Thx again

  2. mbt shoes says:

    I have learned some new points from your web-site about desktops. Another thing I’ve always believed is that laptop computers have become a specific thing that each residence must have for many people reasons. They supply you with convenient ways to organize households, pay bills, go shopping, study, hear music and in many cases watch shows. An innovative method to complete all of these tasks is a laptop. These personal computers are mobile ones, small, effective and lightweight.

  3. ugg outlet says:

    Very efficiently written article. It will be beneficial to everyone who employess it, as well as myself. Keep up the good work – i will definitely read more posts.

  4. Websites worth visiting…

    I enjoyed reading your article, many thanks….

  5. Recommended Resources…

    […]the time to read or visit the content or sites we have linked to below the[…]…

Comenteaza