„Moshe & Mordechai“  a luat doi ani la rând premiul pentru „Cel mai bun site  politic“, la roblogfest. O merituoasă  distincţie, pentru forţa şi expresivitatea scriiturii lui Daniel Octavian Bejan.

 

❙     Cum şi când a început povestea Moshe & Mordechai?

– Cândva pe la sfârşitul lui 2007. E o poveste! Scriam pe atunci într-un alt blog, de cu totul altă factură, alt registru, alte preocupări. Exista, printre cei care mă citeau,  un comentator statornic,  care  de  cele  mai  multe  ori  reuşea, în comentariile sale,  să eclipseze ceea  ce scriam eu  în  articol,  prin   elocinţă   şi  umor. Ne-am împrietenit şi, după o vreme  bună,  în care, ca doi  morocănoşi bătrâni, ne pierdeam vremea mormăind la  toate  cele  care  se  întâmplă în lume,   am  decis  că  am  putea scrie  un  blog împreună. Aşa a început. În primele luni  blogul a fost scris în doi. Apoi, din motive care nu au  nici o legătură cu noi,  colegul  meu  a fost nevoit   să  renunţe şi  am  rămas singur. Am rămas singur şi de atunci  încerc să mă descurc singur. Ar  mai  trebui povestit ceva  aici: am rămas prieteni şi,  anul  acesta,  în  sfârşit,  am reuşit  să ne şi cunoaştem. Adică ne-am  întâlnit faţă în faţă, pentru prima dată,  şi ne-am  strâns mâinile.  Pentru că, vă vine  să credeţi  sau  nu, până  în primăvara aceasta,  nu  ne-am  întâlnit niciodată – locuim  în oraşe diferite.

 

❙     Dacă  dai  search  Google,  afli   despre Daniel Octavian Bejan că e scriitor; parcă doar una sau două referinţe sunt legate de site…

– Mă  bucur că aşa  stau  lucrurile. Ştiu  că trăim   într-o   vreme   în  care  eşti  măsurat  în funcţie  de ceea ce mărturiseşte sfântul Google despre tine, dar mă sâcâie ideea că motorul de căutare ar  putea şti  despre mine  mai  mult decât ştiu eu însumi. Nu sunt un tip extrem de sociabil, aş spune că dimpotrivă. Dacă vorbim despre blog,  nu  mă  interesează decât  într-o foarte mică măsură traficul,  nu simt nevoia  de a mă  promova; de  fapt,  evit  în mod  programatic  toate  lucrurile care descriu reţeta  succesului  în  blogosferă. Mulţi  dintre colegii  sau prietenii mei din blogosferă cheltuiesc resurse importante pentru a  câştiga  respectul celorlalţi. Eu, dimpotrivă, încerc doar  să-mi păstrez respectul de sine. Vreau să discutăm idei, stări, principial, nu simt deloc nevoia  de a-mi folosi prezenţa on-line  ca o platformă de  auto-promovare, nici  ca  un  alibi  pentru eventualele neîmpliniri din  viaţa  reală.  Ca  să  o  scurtez, habar nu  am  ce ştie  Google despre mine.  Nu m-a  interesat niciodată să  aflu.  E paradoxal, ştiu,  pentru cineva   care  funcţionează,  cu  o anume stăruinţă, în on-line.

„On-line-ul e mai direct, mai accesibil, evident,  dar şi mai volatil. Tocmai de aceea, de cele  mai multe ori, on-line-ul îngăduie o formă de libertate care  în tipăritură ar fi inacceptabilă. Mă tem,  totuşi, că nu prea  ştim  ce să facem cu libertatea asta pe care ne-o  oferă on-line-ul şi o irosim  pe lucruri de nimic, pe exclamaţii perisabile, indignări irelevante şi reverii  frivole.“

 

❙     Am citit o postare a unui domn, care spunea că sunteţi… Mircea Badea.

– Am mai auzit  teoria  asta. Mai are rost să spun că, evident, nu  sunt  Mircea  Badea?  De fapt,  chestia  asta  mi se pare  fără sens.  Mircea are propriul blog, nu se sfieşte să spună ce are de spus acolo sau la televizor, fără a simţi nevoia unui pseudonim. Am povestit la început de ce eu am optat  pentru un pseudonim.

 

❙     Se mai fac şi alte confuzii în ceea ce vă priveşte?

– Frecvent.   Deşi  nu  am  ascuns  niciodată cine se ascunde sub  pseudonim, nu  am  găsit potrivit să transfer relativa notorietate a „personajului Mordechai” către  cel  care  sunt   cu adevărat, nici nu am folosit pseudonimul pentru  a mă  ascunde. Am auzit  teorii  dintre cele mai năucitoare în ceea ce priveşte prezumtiva identitate a lui Mordechai. Ba că ar fi Cărtărescu, într-o  bizară,  dedublare, ba Cristian Tudor Popescu, Adrian Năstase, Toni Grecu sau Ioan Groşan. Elvis nu a fost încă introdus între  ipo teze. A existat un text de al meu care a avut o teribilă   circulaţie pe  net,  atribuit fiindu-i lui Cristian Tudor Popescu. La acel moment domnul Cristian Tudor Popescu a fost pus în situaţia de a preciza public  că nu are nici o legătură cu textul respectiv. O agenţie de presă  i-a cerut scuze  de presă,  acuzându-mă pe mine  de fals, dacă   vă  puteţi  imagina! În  fine,  o  întreagă nebunie.

 

❙     Aveţi stil,  o scriitură percutantă. Aveţi vreun regret că nu publicaţi şi pe hârtie? (Din documentarea mea firavă, nu ştiu să o faceţi.)

– Public  şi pe hârtie.  Nu atât de des pe cât mi-aş dori. Nu depinde numai de mine, totuşi. Ţine în bună  măsură şi de bunăvoinţa editorilor, dar  şi de exigenţele pe care mi le impun. Am făcut greşeala de a trimite spre  tipar  texte de care nu eram  pe deplin mulţumit şi n-aş repeta-o. Dacă recitesc acum Poveştile unui mizantrop, îmi dau  seama  că aş rescrie  două treimi din ceea ce e acolo, iar o altă treime  nu ar mai exista în carte. Scriu mult, am aproape gata materia pentru trei noi cărţi care vor apărea atunci când  voi crede  că sunt  gata  de tipar.  Desigur, cu condiţia de a găsi şi un editor potrivit.

 

❙     Care sunt,  după  dv.,  virtuţile de a fi un editorialist on-line?

– Cred că indiferent dacă e vorba de on-line sau print,  condiţia e aceeaşi: onestitatea. Asta e, din  perspectiva mea,  condiţia fundamentală.

Sigur, putem vorbi despre stilistică,  inteligenţă analitică şi alte accesorii, dar în lipsa onestităţii nu  eşti  altceva  decât  un  ţârcovnic îngânând pomelnicul recitat de altul.

 

 

❙     Nu aveţi decât un banner pe site, cu Universitatea Bucureşti… Unii  bloggeri  fac bani din publicitate pe site…

– Foarte bine că fac. E şi normal. Eu nu am făcut  până  acum  publicitate. Nu  mi-am  propus,  cel puţin până  acum,  să fac bani din ceea ce scriu acolo. Poate că asta se va schimba, dar până  acum  n-am găsit potrivit să fac asta, deşi nu  au  lipsit  ofertele.  M-am  implicat (de  cele mai multe  ori fără a fi solicitat) în câteva  cauze umanitare, pentru că am simţit că aşa trebuie să fac. Probabil, în viitorul apropiat voi  accepta publicitate pe site, dar doar în anumite condiţii. Şi, cu certitudine, nu  am  să transform blogul într-un avizier  pentru negustori. Rămâne, totuşi, de văzut, dacă şi cine pot fi cei interesaţi de asociere  cu ceea ce scriu eu acolo.

 

❙     Ştiţi cine sunt cititorii dv.?

–  Într-o   anume  măsură.  Primesc,   cu  o anume frecvenţă, comentarii care încep cu „Te citesc de mult,  dar nu am comentat…” Există o disproporţie teribilă  între numărul de cititori şi numărul de comentatori, pe care multă vreme nu  mi-am   explicat-o.   Am  ajuns,   apoi,   să  îi cunosc  pe  unii  dintre cititori  şi am  găsit  mai multe  explicaţii  pentru asta. Sigur, m-aş bucura să-i cunosc  pe  mai  mulţi  dintre ei, dar  nu văd  cum  s-ar  putea întâmpla asta.  Oricum, mi-ar plăcea să îi pot socoti pe toţi prieteni.

 

❙    Cunoscutul blogger Chinezu se „enerva” că nu scrieţi mai mult. De ce nu scrieţi mai mult?

– Ştiu la ce se referea  Cristi şi reproşul lui e măgulitor,  dar   suntem  prieteni,  aşa   că  îl înţeleg.  Cred  că scriu  atât  cât  trebuie. Unele lucruri se şi văd  public  imediat, altele  au  de aşteptat. Nici nu simt  nevoia,  cel puţin în privinţa  blogului, de a scrie doar  pentru a fi prezent  acolo.  Mulţi  fac aşa.  Au  un  blog  în care scriu  că ei sunt  bloggeri şi au un  blog în care scriu despre faptul că ei sunt  bloggeri şi au un blog în care… şi aşa mai departe.

 

❙     Unii vă admiră. Enervaţi, pe bune, pe careva?

– Fără îndoială, îi scot pe destui din sărite. Şi au ei grijă să îmi dea de veste despre asta. Le cer scuze.  Am spus-o şi mai devreme: nu caut respectul altora,  vreau să  mi-l  păstrez pe  al meu.  Nu  se întâmplă doar  pe blog,  numai în on-line.  Oamenii simt  nevoia  asta  teribilă  de a-şi   impune   punctul   de   vedere,   simpla

enunţare a opiniei nu-i satisface.  Au nevoie  să te convingă că e aşa cum cred ei, ideea  că poţi supravieţui confortabil în spaţiul propriilor tale opinii îi incomodează. Argumentele nu îşi propun  să demonstreze, ci să convertească, să im-

pună. Uneori  cu violenţă. Există categoria asta de cititori, care te aplaudă câtă vreme  găsesc în ceea ce spui  lucrurile cu care rezonează. Apoi îşi imaginează că ai obligaţia de a scrie şi de a gândi numai în felul  acela.  Respectul pe  care ţi-l acordă depinde de  asta.  Dacă,  la un  moment,  ieşi din teritoriul în care te-au  repartizat ei, atunci  neapărat e datoria lor să te sancţioneze.  Sunt   oameni  care   nu   vor   neapărat  să citească,  nu  sunt  interesaţi de  opinii,  au  doar nevoie  de a-şi valida propriile opinii.  Or, nuanţele în care te pierzi  tu, pot zgândări convingerile  lor  –  situaţie  deloc   reconfortantă. Cum  pe  blog  vorbesc  destul de  mult  despre politică,  e limpede că stârnesc multă enervare. Mai ales în condiţiile în care mă încăpăţânez să mă raportez la un set de principii şi nu să mă aşez sub flamura vreunei formaţiuni. Doi ani la rând blogul  meu  a fost desemnat, de către  cei de la roblogfest, cel mai bun blog politic. Ei bine, asta a fost singura categorie la care, pentru premiu, nu a existat sponsor. Sugestiv,  nu?

 

❙     Credeţi că pot influenţa cu ceva formatorii de opinie  din  blogosferă soarta unei naţii?

– Cred  că da. Nu  sunt  însă convins că noi suntem, totuşi,  una dintre acele naţii.

Tweet

Monday, December 17th, 2012 at 3:08 pm, CULTURA MASS-MEDIA, Home Cultura, Interviu, RSS feed