Ortodoxie românească la Paris
September 20th, 2012, Revista Flacara Comenteaza Tweet„Darul cel mai de preț pe care îl putem oferi noi, românii, francezilor, este (re)descoperirea Ortodoxiei“, mărturisește părintele Răzvan Andrei Ionescu, parohul parohiei Sfânta Parascheva – Sfânta Genevieva din Paris, în interviul pe care ni l-a acordat la sfârșitul lunii trecute.
Biserica Saint Sulpice este situată ultracentral în Paris, în 6ème, unul dintre cele mai scumpe şi mai bine cotate arondismente. Datorită dimensiunilor sale impresionante, eşti tentat să-i spui catedrală, deşi este limpede că, chiar dacă o întrece în lăţime, singura catedrală catolică din capitala Franţei rămâne Notre Dame de Paris. La Saint Sulpice, ortodocşii români au la dispoziţie ca lăcaş de cult provizoriu o criptă situată la demisol, un fel de catacombă pariziană care te duce cu gândul la rânduiala primilor creştini. Aici se roagă românii, şi nu numai, de mai bine de zece ani, cu nădejdea că vor putea avea cândva o biserică a lor. Parohia, care poartă numele a două sfinte, Parascheva de la Iaşi şi Genoveva, ocrotitoarea Parisului, este păstorită de părintele Răzvan Andrei Ionescu. Convorbirea cu Sfinţia Sa a fost pentru noi o sărbătoare a spiritului, iar pentru părintele Răzvan Ionescu a constituit o invitaţie la o radiografiere a vieţii spirituale a românilor instalaţi în Occident şi, deopotrivă, un bun prilej de a le povesti cititorilor noştri despre ce înseamnă să fii ortodox la Paris.
❙ O să încep prin a afirma că sunteţi un privilegiat… Cine nu şi-ar dori să fie preot în Oraşul Luminilor? Totuşi, cum aţi ajuns aici?
– Dumnezeu a rânduit instalarea noastră în Franţa într-un chip uimitor. De la primele plecări ale tatălui meu – profesor universitar şi, după revoluţie, prorector al Universităţii Politehnice Bucureşti – în interes de serviciu la Paris, şi, apoi, şi în alte centre universitare franceze – asta se întâmpla spre sfârşitul perioadei comuniste şi mult mai mult după aceea, Franţa a intrat cumva în casă la noi de o manieră simţită ca un fel de tărâm al făgăduinţei, de unde veneau lucruri care nu existau în România şi care aveau darul să deschidă anumite orizonturi. Dacă Franţa copilăriei mele însemna Pif, Rahan şi alte reviste cu benzi desenate, Franţa adolescenţei a însemnat deja primul walkman, primul calculator (ZXSpectrum, „strecurat” prin vamă), primul video etc.
Am ajuns prima oară în Franţa pe la vârsta de douăzeci şi unu de ani. Deja începuse în forul meu interior transformarea pe care o iniţia Domnul cu mine: eram în plină căutare spirituală. La vremea respectivă se petrecuseră primele spovedanii. Ajuns în Paris şi găzduit fiind pentru câteva nopţi la mama unui prieten, ajung, din întâmplare, la biserica Saint Sulpice…
❙ Ce v-a determinat prima oară să treceţi pragul acestei biserici?
– Eram apăsat de o stare lăuntrică ciudată, care nu mai trecea, aşa că am intrat aici, la Saint Sulpice, în zona de confesional şi am văzut că preotul din acea cămăruţă cu pereţi de sticlă vorbeşte engleza (pe atunci nu ştiam limba franceză!). Aşadar, am intrat şi i-am spus problema mea: „Dacă mi-am schimbat atitudinea, dacă fac fapte bune, de ce nu-l simt pe Dumnezeu în suflet? Dimpotrivă! Eu acum am o stare groaznică, deşi nu am făcut nimic rău între timp. Ce greşesc? De ce simt aşa”? Îmi amintesc şi astăzi răspunsul său: „Dumnezeu este peste această condiţionare, în care dacă faci x, primesti y. E mult mai mult decât atât.” Seara, acasă, a izbucnit în mine un fel de bucurie, care m-a făcut să ies din starea rea şi să înţeleg că Dumnezeu a primit cumva frământarea mea şi a răspuns în chipul în care ştie cel mai bine să o facă: a schimbat direct starea inimii mele. Iată, în câteva cuvinte, prima mea întâlnire cu Saint Sulpice.
❙ Am auzit mai multe persoane care spuneau că această parohie este deosebită. Ce credeţi că voiau să spună?
– Este o parohie cu mulţi tineri, o parohie vie, o parohie în care ne străduim să învăţăm să fim vii. Mulţi îmi vorbesc despre sentimentul de „acasă” pe care îl resimt aici. Personal, cred că suntem acasă oriunde resimţim harul lui Dumnezeu, iar cripta noastră este un loc tare bun în acest sens. O fi darul sfântului Sulpiciu, mort în anul 670 – deci ortodox la vremea cu pricina! – o fi ocrotirea sfintelor noastre Parascheva şi Genoveva, or fi toate acestea şi încă altele despre care nu ştim, cert este că simţim binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră şi o anume intimitate care provoacă la simţirea tainei lui Dumnezeu. Pe la noi trece multă lume, sunt mulţi care excelează în domeniile lor şi aduc ceva din bogăţia pe care o trăiesc, punând-o aici, la picioarele lui Hristos… Toate acestea ne fac, la nivel comunitar, bogaţi, aş spune chiar răsfăţaţi. Este deosebit ce se întâmplă prin faptul că Dumnezeu a rânduit să ne cultive ca pe nişte seminţe, pe noi, ortodocşii de azi din Occident, spre a întoarce cumva Occidentului vechea sa tradiţie liturgică şi bisericească, de a-şi redescoperi ortodoxia pe care a trăit-o în primul mileniu…
❙ Este greu să fii ortodox în Occident?
– Greu? Cum aşa? Este minunat! Doamne, să-ţi fi încredinţat Dumnezeu misiunea şi bucuria de a pune în faţa occidentalului de astăzi, înstrăinat de har prin felul în care şi-a trăit credinţa, nişte unelte eficiente, care să-l poarte către îmbunătăţirea vieţii sale, către sfinţirea ei? Cum ne-am simţi în vizită la cineva atunci când îi aducem un cadou vital pentru viaţa lui? Nu e o minune? În plus, lumea de aici ne ajută să conştientizăm propria noastră identitate, poate într-un chip care nu era la fel de eficient în România. Nu pot decât să le fiu recunoscător pentru nevoia lor de Dumnezeu şi pentru faptul că acceptă să primească, prin preoţia mea, mărturia pe care le-o dau. Iar recunoştinţa lor, personal, îmi dă aripi, simt că trăiesc cu folos. Sunt atâtea de făcut aici…
❙ Concret, ce e de făcut?
– Viaţa de parohie presupune să asiguri o permanenţă ca prezenţă, prin slujbe, prin spovedanii, prin tot ceea ce înseamnă interacţiunea ta cu propria-ţi familie în Hristos, care este parohia. Este locul concret al mântuirii tale şi al celor din jurul tău. E locul nevoinţei tale, prin care te străduieşti să devii Om. Este locul şlefuirii tale prin prezenţa celorlalţi. Şi mai este locul în care cel rănit de viaţă se tămăduieşte, mai ales prin spovedanie, şi descoperă o nouă trăire în căutarea lui Hristos, prin Har. Sunt prezent aici după cum sunt o dată pe lună şi la Rouen, o altă parohie în care am fost paroh timp de zece ani. Apoi, mai sunt alte activităţi complementare. Sunt în curs de a descoperi caravanele cu români romi, care trăiesc în condiţii incredibile şi care au şi foarte mulţi copii. Şi romii sunt semeni de-ai noştri şi au mare nevoie de ajutor duhovnicesc şi material. Câţi nu trebuie botezaţi, cununaţi, întăriţi, hrăniţi? Sunt enorm de multe de făcut, noi, practic, nu am făcut încă nimic pentru miile de oameni care trăiesc în astfel de condiţii mizere la marginile Parisului. Apoi, este Centrul Dumitru Stăniloae, unde răspund de direcţia Teologie ortodoxă şi ştiinţă şi am câte o intervenţie lunară de introducere în problematica ştiinţă-religie, transmisă pe www.apostolia.tv. Apoi, pe parte universitară, trebuie să-mi termin teza de teologie începută acum zece ani, mai predau nişte laboratoare de „semnale şi sisteme”, la Universitatea Versailles- Velizy… Voi demara acum, în premieră cred pentru Paris şi Île-de-France (regiunea pariziană), un curs de introducere în Religie şi ştiinţă la o facultate tehnică, Saint Louis, din Cergy- Pontoise… Sunt atâtea de făcut încât uneori ajung aproape de marginea deznădejdii pentru că nu mai ştiu cum să le gestionez, dar Dumnezeu rânduieşte putere şi cu întărirea Lui merg înainte…
❙ Cum sunt românii din Paris în relaţia cu Biserica?
– Cred că trăirea românească ortodoxă în Franţa, sau, cel puţin aici, la Paris, s-a schimbat radical odată cu venirea ÎPS losif ca arhiereu. Prezenţa lui îmi pare providenţială. Este omul care, prin gesturi de o mare delicateţe personală şi de ancorare în harul lui Dumnezeu, ocroteşte comunitatea românească, împlinind dimensiunea de Părinte. Am spus prea puţin fiindcă, de fapt, există şi un mare număr de ortodocşi de alte naţionalităţi care îl caută ca Părinte – şi care sunt de pe cuprinsul unei largi părţi din Europa. Sigur că în Occident există mulţi români, situaţia diferind de la ţară la ţară. Se pare că cei mai mulţi sunt în Italia, apoi în Spania. Franţa ar fi cumva pe locul trei, patru… Dar pentru noi, cei de aici, felul în care ÎPS Iosif a imprimat direcţia parohiei noastre este odihnitor şi invită la o largă participare. Pentru că parohia trăieşte prin prezenţa oamenilor, care, la rândul lor, trăiesc prin prezenţa parohiei. Parohia oferă un anumit ritm de viaţă, dat de slujbe. La noi, de pildă, sunt patru liturghii pe săptămână. Şi sunt câteva zeci de persoane care vin aproape la toate. Cum să nu-ţi sporească Dumnezeu cele ale casei, ale familiei, dacă tu cauţi întâi de toate împărăţia lui Dumnezeu? Oare toate acestea după care alergăm nu ni se vor adăuga nouă?
❙ Câţi credincioşi păstoriţi în parohia de la Paris?
– Duminică de duminică suntem poate un pic peste două sute, uneori chiar mai mulţi. De Paşti cred că cinci-şase sute, cu menţiunea că înainte eram şi mai mulţi, era un adevărat puhoi de oameni afară, care nu mai încăpeau înăuntru. Dar ceea ce mă bucură în schimb este faptul că dintre aceştia, acum, în număr mult mai mare ca înainte, rămân toată noaptea la slujbă şi se împărtăşesc. Asta înseamnă că tot mai mulţi pricep sensul efortului nostru din Postul Mare ca drum către Înviere. Iar dacă îi numărăm pe toţi cei care „gravitează” într-un chip sau altul în jurul parohiei, venind sporadic, mai des sau aproape deloc, sunt cu certitudine minim câteva sute.
❙ Cum este să slujeşti lui Dumnezeu din catacombele Parisului?
– Este super! Vă daţi seama ce răsfăţaţi suntem? Pe de altă parte, va veni poate şi momentul ieşirii noastre din catacombe, odată ce ne va fi ajutat Domnul să fi zidit mai întâi bisericile din sufletele oamenilor. Deopotrivă, prezenţa noastră la subsolul, la „baza” bisericii catolice este mărturia pe care o dăm drept fundament necesar tuturor creştinilor. Noi mărturisim chipul dintotdeauna al Bisericii, şi am conştiinţa că suntem în Occident nicidecum numai pentru noi, emigraţia, ci poate ca gest de întărire, de susţinere a creştinismului întreg, în valorile lui de trăire esenţiale. De fapt, Galia a trăit ea însăși ortodoxia până la Schismă, deci prezenţa noastră aici nu face decât să-i pună pe urmașii ei mai deplin în relaţie cu propriul trecut, cu propria mărturisire. Luaţi exemplul sfintei Genoveva de Paris, nu este ea o mărturie ortodoxă vie în Franţa ? Este ocrotitoarea Parisului, dar și a parohiei noastre. Catacombici sau nu, cert este că Dumnezeu a îngăduit locușorul nostru pe harta Parisului.
text și foto Victor Ionescu
Almanah Flacara 2012 Tweet