ALMANAH FLACARA, Interviu

Ortodoxie românească la Paris

September 20th, 2012, com Comenteaza

„Darul cel  mai de preț pe care  îl putem  oferi noi,  românii,   francezilor, este  (re)descoperirea Ortodoxiei“, mărturisește părintele Răzvan  Andrei Ionescu, parohul parohiei Sfânta Parascheva – Sfânta  Genevieva din Paris, în interviul  pe care  ni l-a acordat la sfârșitul lunii trecute.

Biserica Saint Sulpice este situată ultracentral în Paris, în 6ème, unul dintre cele mai scumpe şi mai bine cotate arondismente. Datorită dimensiunilor sale impresionante, eşti tentat să-i spui catedrală, deşi este limpede că, chiar  dacă  o întrece  în lăţime, singura catedrală catolică din capitala  Franţei  rămâne Notre Dame de Paris. La Saint Sulpice, ortodocşii români  au  la  dispoziţie  ca lăcaş de cult provizoriu  o criptă  situată la demisol, un  fel de  catacombă pariziană care  te duce  cu gândul la rânduiala primilor creştini.  Aici se roagă  românii, şi nu numai, de mai bine de zece ani, cu nădejdea că vor putea avea cândva o biserică a lor. Parohia, care poartă numele a două sfinte, Parascheva de la Iaşi şi Genoveva, ocrotitoarea Parisului, este păstorită  de părintele Răzvan  Andrei  Ionescu. Convorbirea cu Sfinţia  Sa a fost  pentru noi  o sărbătoare a spiritului, iar pentru  părintele Răzvan  Ionescu  a constituit o invitaţie la o radiografiere a vieţii  spirituale a românilor instalaţi în Occident şi, deopotrivă, un bun prilej de a le povesti cititorilor noştri  despre ce înseamnă să fii ortodox la Paris.

 

❙     O să încep prin a afirma că sunteţi un privilegiat… Cine  nu şi-ar  dori  să fie preot  în Oraşul Luminilor? Totuşi, cum aţi ajuns aici?

– Dumnezeu a rânduit instalarea   noastră   în    Franţa într-un chip uimitor. De la primele  plecări  ale tatălui meu – profesor universitar şi, după revoluţie, prorector al Universităţii Politehnice Bucureşti – în interes de serviciu la Paris, şi, apoi, şi în alte centre universitare franceze – asta se întâmpla spre sfârşitul perioadei comuniste şi mult mai mult după aceea, Franţa a intrat cumva în casă la noi de o manieră simţită  ca un fel de tărâm al făgăduinţei, de unde veneau lucruri care nu existau în România şi care aveau darul să deschidă  anumite orizonturi. Dacă Franţa copilăriei mele însemna Pif, Rahan şi alte reviste cu benzi desenate, Franţa adolescenţei a însemnat deja primul walkman, primul calculator (ZXSpectrum, „strecurat” prin  vamă),  primul video etc.

Am ajuns prima oară în Franţa pe la vârsta de douăzeci şi unu  de ani. Deja începuse în forul  meu  interior transformarea pe care o iniţia  Domnul cu mine: eram în plină căutare spirituală. La vremea respectivă se petrecuseră primele spovedanii. Ajuns  în Paris  şi găzduit fiind pentru câteva  nopţi  la mama unui prieten, ajung,  din întâmplare,  la biserica  Saint Sulpice…

Parohul parohiei Sf. Parascheva – Sf. Genevieva din Paris, preotul Răzvan Andrei Ionescu, \mpreună cu familia sa.

 

❙     Ce v-a  determinat prima oară să treceţi pragul acestei biserici?

– Eram  apăsat de  o  stare lăuntrică ciudată, care  nu  mai trecea,  aşa că am  intrat  aici, la Saint Sulpice, în zona  de confesional şi am văzut că preotul din acea cămăruţă cu pereţi de sticlă vorbeşte engleza (pe atunci  nu ştiam  limba franceză!).  Aşadar, am intrat şi i-am spus problema mea: „Dacă mi-am schimbat atitudinea, dacă fac fapte bune, de ce nu-l simt pe Dumnezeu în suflet? Dimpotrivă! Eu acum am o stare   groaznică,  deşi   nu   am făcut nimic rău între timp. Ce greşesc?  De ce simt  aşa”?  Îmi amintesc şi astăzi răspunsul său: „Dumnezeu este  peste  această condiţionare, în care dacă faci x, primesti y.  E mult  mai  mult decât  atât.”  Seara,  acasă,  a izbucnit în mine un fel de bucurie, care m-a făcut să ies din starea rea şi să înţeleg că Dumnezeu a primit cumva frământarea mea şi a răspuns în chipul în care ştie cel mai bine să o facă: a schimbat direct starea inimii mele. Iată, în câteva cuvinte, prima mea întâlnire cu Saint Sulpice.

 

❙     Am  auzit mai  multe persoane care spuneau că această parohie  este deosebită. Ce credeţi că voiau să spună?

– Este o parohie cu mulţi  tineri, o parohie vie, o parohie în care ne străduim să învăţăm să fim vii. Mulţi îmi vorbesc despre sentimentul de „acasă” pe care îl resimt   aici.  Personal, cred  că suntem acasă oriunde resimţim harul lui Dumnezeu, iar cripta noastră este un  loc tare  bun  în acest sens.  O fi darul sfântului Sulpiciu, mort în anul 670 – deci ortodox la vremea cu pricina! – o fi ocrotirea sfintelor noastre Parascheva şi Genoveva, or fi toate acestea şi încă altele despre care nu ştim, cert este că simţim binecuvântarea lui  Dumnezeu asupra noastră şi o anume intimitate care provoacă la simţirea tainei  lui Dumnezeu. Pe la noi trece  multă lume,  sunt  mulţi care excelează în domeniile lor şi aduc ceva din bogăţia pe care o trăiesc, punând-o aici, la picioarele lui Hristos… Toate  acestea ne fac, la nivel  comunitar, bogaţi,  aş  spune chiar  răsfăţaţi. Este deosebit ce se întâmplă prin faptul că Dumnezeu a rânduit să ne cultive ca pe nişte seminţe, pe noi, ortodocşii de azi din Occident,  spre  a întoarce cumva Occidentului vechea  sa tradiţie liturgică şi bisericească, de a-şi redescoperi ortodoxia pe care a trăit-o în primul mileniu…

 

❙     Este greu să fii ortodox în Occident?

– Greu? Cum aşa? Este minunat! Doamne, să-ţi  fi încredinţat Dumnezeu misiunea şi bucuria de a pune în faţa occidentalului de astăzi, înstrăinat de  har  prin  felul  în  care  şi-a trăit  credinţa, nişte  unelte eficiente,  care  să-l  poarte către îmbunătăţirea vieţii sale, către sfinţirea ei? Cum  ne-am  simţi în vizită  la cineva  atunci  când îi aducem un cadou vital pentru  viaţa  lui? Nu  e o minune? În plus,  lumea  de aici ne ajută să conştientizăm propria noastră identitate, poate  într-un  chip  care  nu  era  la fel de eficient  în  România. Nu  pot decât să le fiu recunoscător pentru nevoia  lor de Dumnezeu şi pentru faptul că acceptă să primească, prin preoţia mea, mărturia pe care le-o dau.  Iar recunoştinţa lor, personal, îmi dă aripi,  simt  că trăiesc  cu folos. Sunt atâtea de făcut aici…

❙     Concret, ce e de făcut?

– Viaţa  de  parohie presupune să asiguri o permanenţă ca prezenţă, prin  slujbe,  prin spovedanii, prin  tot ceea ce înseamnă interacţiunea ta cu propria-ţi  familie  în Hristos, care este parohia. Este locul concret al mântuirii tale şi al celor din jurul  tău.  E locul  nevoinţei tale, prin  care te străduieşti să devii Om. Este locul şlefuirii tale prin prezenţa celorlalţi. Şi mai  este locul în care cel rănit de viaţă se tămăduieşte, mai ales prin spovedanie, şi descoperă o nouă trăire  în căutarea lui  Hristos, prin Har. Sunt prezent aici după cum  sunt  o dată  pe  lună  şi la Rouen, o altă parohie în care am fost  paroh timp  de  zece  ani. Apoi, mai sunt alte activităţi complementare. Sunt în curs de a descoperi caravanele cu români  romi,  care trăiesc  în condiţii incredibile şi care au şi foarte mulţi  copii. Şi romii sunt semeni  de-ai  noştri  şi au mare nevoie de ajutor duhovnicesc şi material. Câţi  nu  trebuie botezaţi,  cununaţi, întăriţi, hrăniţi? Sunt  enorm de multe  de făcut, noi, practic, nu am făcut încă nimic pentru miile de oameni care trăiesc  în astfel  de condiţii mizere la marginile Parisului. Apoi, este Centrul Dumitru Stăniloae, unde răspund de  direcţia Teologie ortodoxă şi ştiinţă şi am câte o intervenţie lunară de introducere în problematica ştiinţă-religie, transmisă pe www.apostolia.tv. Apoi, pe parte universitară, trebuie să-mi  termin teza de teologie începută acum zece ani, mai predau nişte laboratoare de „semnale şi sisteme”, la Universitatea Versailles- Velizy…  Voi demara acum,  în premieră cred  pentru Paris  şi Île-de-France (regiunea pariziană),  un  curs  de  introducere în Religie şi ştiinţă la o facultate tehnică, Saint Louis, din Cergy- Pontoise… Sunt  atâtea de făcut încât  uneori ajung  aproape de marginea deznădejdii pentru că nu mai ştiu cum să le gestionez, dar  Dumnezeu rânduieşte putere şi cu întărirea Lui merg înainte…

 

❙    Cum   sunt   românii  din Paris  în relaţia cu Biserica?

– Cred că trăirea românească  ortodoxă în Franţa,  sau, cel puţin aici, la Paris, s-a schimbat radical  odată cu venirea ÎPS losif ca arhiereu. Prezenţa lui îmi pare  providenţială. Este  omul care, prin gesturi de o mare delicateţe personală şi de ancorare în harul lui  Dumnezeu, ocroteşte  comunitatea românească, împlinind   dimensiunea   de Părinte. Am  spus  prea  puţin fiindcă,   de  fapt,  există  şi  un mare număr de ortodocşi de alte naţionalităţi care îl caută ca Părinte – şi care sunt  de pe cuprinsul unei  largi părţi  din Europa. Sigur că în Occident există mulţi  români, situaţia diferind de la ţară la ţară. Se pare  că cei mai mulţi  sunt  în Italia, apoi în Spania.  Franţa ar fi cumva pe locul  trei,  patru… Dar  pentru noi, cei de aici, felul în care ÎPS Iosif a imprimat direcţia parohiei noastre este odihnitor şi invită la o largă  participare. Pentru că parohia trăieşte prin prezenţa oamenilor, care, la rândul lor, trăiesc prin prezenţa parohiei. Parohia oferă un anumit ritm  de viaţă,  dat  de slujbe. La noi, de pildă, sunt patru liturghii pe  săptămână. Şi sunt  câteva zeci de persoane care vin aproape la toate.  Cum  să nu-ţi sporească Dumnezeu cele ale casei, ale familiei,  dacă tu cauţi întâi de toate împărăţia lui Dumnezeu? Oare  toate  acestea după care alergăm nu ni se vor adăuga nouă?

 

❙     Câţi credincioşi păstoriţi în parohia de la Paris?

– Duminică de duminică suntem poate un pic peste două sute, uneori chiar mai mulţi. De Paşti cred că cinci-şase  sute, cu menţiunea că înainte eram  şi mai mulţi,  era un adevărat puhoi de oameni afară, care nu mai încăpeau înăuntru. Dar ceea ce mă bucură în schimb este faptul că dintre aceştia,  acum,  în număr mult  mai  mare  ca înainte,  rămân toată  noaptea la slujbă şi se împărtăşesc. Asta înseamnă că tot mai mulţi  pricep sensul  efortului nostru din Postul Mare ca drum către Înviere. Iar dacă  îi numărăm pe toţi cei care  „gravitează” într-un chip sau  altul  în jurul  parohiei, venind  sporadic, mai des sau aproape deloc,  sunt  cu certitudine minim câteva sute.

 

❙     Cum  este  să slujeşti lui Dumnezeu din  catacombele Parisului?

– Este super!  Vă daţi seama ce răsfăţaţi suntem? Pe de altă parte,  va veni poate  şi momentul ieşirii noastre din catacombe, odată ce ne va fi ajutat Domnul să fi zidit mai întâi bisericile din sufletele oamenilor. Deopotrivă, prezenţa noastră la subsolul, la „baza” bisericii catolice este mărturia pe  care  o dăm  drept fundament necesar  tuturor creştinilor. Noi mărturisim chipul dintotdeauna al Bisericii, şi am conştiinţa că suntem în Occident nicidecum numai pentru noi, emigraţia, ci poate  ca gest de întărire, de susţinere a creştinismului întreg,  în valorile lui de trăire esenţiale. De fapt, Galia a trăit ea însăși ortodoxia până la Schismă,  deci prezenţa noastră aici nu  face decât  să-i pună pe urmașii ei mai deplin în relaţie cu propriul trecut,  cu propria mărturisire. Luaţi exemplul sfintei Genoveva de Paris, nu este ea o mărturie ortodoxă vie în Franţa ? Este ocrotitoarea Parisului,  dar  și a parohiei noastre. Catacombici sau nu, cert este că Dumnezeu a îngăduit locușorul nostru pe harta  Parisului.

 

text și foto Victor Ionescu

Taguri:

Comenteaza