Poarta ruginită a țării

Ca în orice colţ de ţară, însă, există si în Sulina niste întreprinzători, cu mai multe sau mai puţine ghilimele. Mai o pensiune, mai o terasă, niste bărci cu motor si gata, s-au îmbogăţit peste noapte. Pentru că pe-aici nu s-au inventat taxele, cel puţin asa susţine medicul Gheorghe Gigi: „Sulina e un fel de stat în stat, doamnă, 90% e evaziune fiscală. Aţi văzut, e plin de oferte de cazare, toată lumea găteste un bors si o saramură, sunt motoare de ultimul tip, îi ameţesc pe străini pe canale, câteva minute, o sută de euro! Si toate astea în timp ce orasul se năruie, văzând cu ochii, iar oamenii onesti au ajuns muritori de foame!”

Spre norocul nostru, pe numele său Administraţia Fluvială a Dunării de Jos, am ajuns si în zona farului nou, la vărsarea Dunării în mare. Fără nava de semnalizare Mamaia 2, aflată în misiune, ar fi fost mai greu, spre imposibil. Farul e obiectiv militar, în zonă de frontieră. Mulţumim, domnule Lupu, să fie primit! Drumul spre mare, pe braţul Sulina, e tot prin rugină. Paul Lindi, comandantul navei, ştie ce era în spatele fiecărei ruine: „Acolo a fost Fabrica de guanină, ojă albă, singura din România, se făcea din solzi de peste. Aici era cherhana, dincolo atelierul de confecţionat plase pescăreşti, în spate, gheţăria. Când eram copil, mai făceam un ban pe la ei, pe timpul verii. Bunicii mei au venit aici cu Comisia Europeană a Dunării. Aşa că sunt o combinaţie de neamţ si italian, după tată, si ucrainean, dinspre bunicii mamei. Era un amestec de neamuri, la Sulina, de mai mare dragul: greci, nemţi, italieni, francezi, englezi… Era un trai frumos, cafenele, restaurante, hoteluri, cazinou, baluri, ehei! După revoluţie, oraşul a început să moară, oamenii au plecat care încotro. Clădirile vechi, cu stil, sunt în paragină, că-s revendicabile. Cele noi, vedeţi şi dumneavoastră, parcă-s puse cu furca, fără nici o armonie. S-a stricat totul şi-mi pare rău mai ales de viitorul tinerilor. Au făcut şcoli şi-acum sunt şomeri cu diplomă. S-au întors pe baltă, ca-n vechime, au nişte locuinţe improvizate pe Lacul Roşu şi pe Roşuleţ. E şi o cherhana acolo, le ia peştele, le dă nişte bani, cât să trăiască şi ei cumva. Si încă e bine, să vedeţi la iarnă, când o îngheţa şi rămânem izolaţi. În caz de urgenţă, doar cu elicopterul se poate ajunge la noi”.

„Insula fericirii”, cel mai nou pământ din Europa, format prin depunere de aluviuni, spre vărsarea Dunării în Marea Neagră.

Iată şi farul, cu o mică bisericuţă alături. Aşa, de Doamne-ajută, la intrarea în ţară. Echipa de serviciu, vreo trei oameni, care se schimbă la câteva zile, anunţă puterea vântului, gradul mării şi permisiunea sau interdicţia pentru intrarea navelor. Dacă gradul mării e de şase-şapte, se închide bara,asta însemnând că nu intră şi nu iese nici o navă. Hopa, ne legă-năm pe valuri, ceea ce înseamnă că ne-am vărsat în Marea Neagră. Inginerul Sorin Necula îmi explică despre geamanduri, că 01 e de aterizare, foarte importantă, apoi alea de ghidare, că pe laptop-ul domniei sale tocmai se execută o schiţă de adâncime, pe care o trimitem la Galaţi, la pilotaj… Sincer, nu pot să fiu atentă, acum, la detalii tehnice. Am visat, ani de zile, să văd cum e când se întâlneşte Dunărea cu marea. Da, e într-un mare fel! E genul de frumuseţe care nu se poate descrie.

La întoarcere, aflăm că Dunărea joacă într-un western, în rol de Mississippi. Echipa de filmare, nişte nemţi, înţeleg, cazată pe nava Andreea, mai înveseleşte peisajul, cu decoruri din carton. În rest, revenim la ale noastre. În stânga, cel mai mare hotel de odinioară, cumpărat de Vântu şi lăsat de izbelişte. În dreapta, o navă eşuată. „Poate a vrut armatorul să ia banii de la asigurări”, ne sugerează comandantul.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2011 Tweet

Friday, September 30th, 2011 at 7:29 am, DOSAR, Reportaje, RSS feed