- Revista Flacara - https://revistaflacara.ro -

Poarta ruginită a țării

Rugină. Multă rugină. Pe bărci, macarale, nave, poduri, clădiri. Într-un anume fel, chiar şi în oameni. Când îşi plâng oraşul şi viata de altădată. Asta a fost prima mea impresie despre Sulina. Si chiar dacă mi-am dorit să nu conteze, conform zicalei, a rămas de bază. Răstignită între Dunăre şi Marea Neagră, în vremuri şi mai negre, una dintre porţile României e ruginită şi stă să cadă.

Un dor sfâşietor după ceva care a fost şi nu va mai fi niciodată

#

La Sulina se poate ajunge doar pe apă. Am luat o cursă rapidă, din Tulcea, pentru economie de timp. Ne-a costat o oră si jumătate, faţă de patru ore, cât durează o cursă de pasageri. Cu mintea românului de pe urmă, însă, nu mi se pare varianta bună. Mergi închis, asa, într-un fel de capsulă, fără să vezi, de simţit nici atât, spectacolul Deltei. Nemaivorbind de faptul că preţul biletului, 50 de lei, e „de jecmăneală”, ca să-i citez pe localnici.

În fine, uite faleza! Si sentimentul că debarcăm într-o altă lume. Guvernată de ape. De unde tot felul de amănunte simpatice: bărci pe toate gardurile, în loc de masini, broaste ţopăind în pensiune-restaurant de trei stele, anunţuri gen „închiriez lotcă” sau „vând momeală vie, râme negre, rosii, lipitori, coro-pisniţe”. Desi se zice că-i oras, Sulina îmi pare mai degrabă o localitate doi în unu. Câteva blocuri, magazine, hoteluri, drumuri pietruite, da, sugerează un confort urban. Imediat după această faţadă, însă, se întinde un sat în toată regula. Uliţi prăfuite, case modeste, grădini de legume, păsări, animale. Până si străzile se combină ciudat între ele: cele paralele cu Dunărea sunt numerotate cu cifre, de la I la VI, ca la New York, iar cele perpendiculare pe fluviu, în număr de 13, poartă numele unor personalităţi.

Desi am stat în centru, cum s-ar zice, respectiv la o pensiune de pe strada III, am simţit din plin romantismul vieţii la ţară. În fiecare dimineaţă, pe la cinci, mă trezeau cocosii, cu niste ţipurituri nu tocmai pe gustul meu. După ce oricum nu prea dormisem noaptea, din motive de… măgar. Bietul animal, care locuia într-un coteţ de sub geamul meu, era răcit cobză. Si n-aţi vrea să stiţi cum tuseste si fornăie o astfel de creatură! Sigur că m-am oferit să-l duc la doctor, dar am aflat că asta e o aventură cam riscantă, chiar si pentru oameni. Spitalul a fost desfiinţat, există doar un centru medical. Primarul Aurel Dimitriu zice că-i de bine, din pricini care nouă ne scapă. Cică se asigură „o permanenţă” în caz de urgenţe. Nu stiu ce înseamnă permanent pe la Sulina, dar pot să vă spun că am fost la centrul cu pricina în 13 septembrie, orele 15,30, si am găsit doar două asistente care mi-au spus să revin, mai sigur, a doua zi, pe la nouă, „când vine domn’ doctor”.

În aceste condiţii, ferească Dumnezeu să te îmbolnăvesti pe-aici, că se moare cu zile: „Există Salvare pe apă, suni la 112, dar gân-diţi-vă că până la spitalul din Tulcea faci o oră si jumătate. Mulţi oameni au murit din nimic, puteau fi salvaţi, dacă aveam un spital civilizat”, susţine Rodica Colesnicov, economist la Administraţia Zonei Libere Sulina. Lucian Pamfil, ghid turistic în Delta Dunării, crede că lipsa asistenţei medicale e si o problemă de imagine: „Sunt mulţi turisti străini, apoi echipajele de pe vapoare, că suntem, totusi, desi n-ai zice, poartă a ţării. Păţeşte unul ceva si iar ne facem, si sub forma asta, de râsul lumii!” Ceea ce chiar se întâmplă, într-o veselie. În faza de pre-documentare, înainte de-a pleca pe ape, am citit, printre altele, si impresii turistice de pe blogguri. Am găsit o postare atât de sinistră, încât, sincer, n-am crezut o boabă. Dar cum întâmplarea din luna august mi-a fost confirmată, la faţa locului, o redau întocmai: „Un localnic suferă o traumă gravă la cap. Salupa salvării vine după vreo două ore si jumătate, este dus la spitalul din Tulcea si cumva, miraculos, reuseste să supravieţuiască. E stabilizat si trimis, tot cu barca, înapoi la Sulina. Pe drum, salupa se ciocneste cu alta si bărbatul moare în accidentul fluvial (e singura victimă). Pentru că omul a murit într-un vehicul medical, legea cere să i se facă autopsie. Dar asta ar însemna un alt drum la Tulcea, iar barca e avariată si nimeni nu mai trimite alta pentru un mort. Asa că, în lipsa unui dispensar, medicii fac autopsia chiar pe faleză, în văzul trecătorilor cu curiozităţi morbide. Nu stiu dacă s-au tăiat si bilete”.

 

Dacă vi se pare că am ceva cu Sulina, vă înselaţi. Dimpotrivă, mi-e foarte dragă. O zonă specială, frumoasă oricum ai lua-o. Chiar si goală, asa cum a lăsat-o Dumnezeu. Chiar si ruginită. Doar că sunt furioasă pe administraţiile care au adus-o până aici. De la un oras cosmopolit, cu peste 20 de mii de locuitori, în vremurile de glorie, s-a ajuns la o localitate pescărească, un fel de reclamă la fier vechi, cu doar patru mii de locuitori. Mi se pare o distanţă foarte mare chiar si pentru o ţară cu vocaţia autodistrugerii, cum este România. În aceste condiţii, Administraţia Zonei Libere Sulina (AZLS) nu prea mai are ce… administra. S-au făcut praf si pulbere, pe rând, santierul naval, fabrica de conserve, flota de pescuit oceanic, unităţile piscicole… Marius Condrat, director tehnic AZLS, susţine că tranzitul de mărfuri în zonă a scăzut îngrijorător: „Până în 1992, Sulina era singurul port liber din România, toată marfa trecea pe-aici. Apoi au fost înfiinţate cinci zone libere, centrul de greutate s-a mutat spre Constanţa. Investitorii se orientează, normal, spre locuri cu facilităţi, gen sosea si aeroport. Aici e si o taxă de canal, nu intră vase mari, mă rog, tot felul de amănunte care, din păcate, ne dezavantajează”. Una peste alta, în Zona Liberă Sulina nu se mai întâmplă decât închirieri de utilaje navale, macarale, remorchere, pentru transportatori. Si, poate, concesionarea terenurilor din administrare, într-un viitor nu prea roz.

Vechea Sulină şi Comisiunea Europeană a Dunării

• 950, atestarea documentară a aşezării în lucrarea De Administrando Imperio, a lui Constantin Profirogenetul, împărat al Bizanţului.

În Alexiada Anei Comnena este menţionat oraşul Selina la gura fluviului Colostoma (Dunărea).

• 1318, Sulina devine port genovez.

• 1327, Pietro Visconti localizează portul în hărţile medievale.

• 1469, într-un document se menţionează că flota turcească se află la Soline, înaintea atacului asupra Chiliei şi Cetăţii Albe.

• 1537, cărturarul Dimitrios Torgas tipăreşte Portularulîn care localizează Sulina. Sunne este numită în documentele şi hărţile de navigaţie turceşti. Comerţul se dezvoltă şi principalele produse tranzitate sunt grâu, miere, peşte, vite, lemn şi sare.

• sec. XVIII, prima jumătate, nu se cunoaşte exact anul în care Beschir Aga face o donaţie substanţială pentru construirea unui ansamblu militar şi a unui far. Este forţat de protestele comandanţilor de corăbii care se plâng de tâlharii de la gurile Dunării. Este ridicat farul, locuinţe, magazii şi hambare, totul în interiorul unei redute militare. Fortul construit din piatră este dotat cu tunuri deservite de o garnizoană. Paznicii de far – 23 de supraveghetori ai flăcării. Taxele încasate sunt folosite pentru întreţinere şi pentru achiziţionarea uleiului de măsline necesar flăcării farului pe timp de noapte.

• 1765, Charles de Peyssonel, fost consul general al Franţei la Smirna (Izmir) publică Tratat despre comerţul Mării Negre, în care prezintă o vizită de informare la Gurile Dunării. El punctează faptul că în această zonă este predominant interesul pentru comerţ şi mai puţin tensiunile apartenenţei la unul sau altul dintre imperii. El subliniază că Solina (după numele grecesc) este un port de importanţă strategică pentru Franţa.

• 1777, William Eton, om de afaceri britanic şi probabil diplomat, relatează despre profesionalismul şi solidaritatea marinarilor din Sulina.

• 1784, ofiţerul francez de marină, Joseph de Laffite Clave, redactează un jurnal al exploatării coastei europene a Mării Negre şi propune amenajarea gurii de vărsare a Dunării la Sulina.

• 1785, comisarii turci şi reprezentanţii Principelui Moldovei analizează propunerea turcă de reamenajare a intrării pe Dunăre. Proiectul este definitivat de un arhitect moldovean. Lucrările de execuţie sunt finanţate de principii Valahiei şi Moldovei.

• 1817-1818, o lucrare turco-britanică vorbeşte despre lucrările de amenajare ale gurilor Dunării. Oficialii ruşi nu privesc cu ochi buni dezvoltarea zonei şi cer controlul teritorial.

• 1820, apar primii piraţi în Delta Dunării. Navele erau atacate pe timp de noapte, în timp ce staţionau la ancoră.

• 1828, 14 aprilie, Rusia deschide ostilităţile. Bătălii în Valahia, Dobrogea, Balcani. Pe Dunăre confruntări navale între canoniere. Rusia obţinuse braţul Chilia în 1812, Sulina în 1826, ultimul, Sfântu Gheorghe este anexat prin Tratatul de la Adrianopole din 1829.

Rusia continuă să şicaneze comerţul european şi nu face nimic pentru ameliorarea navigaţiei la Sulina, promite, ameninţă, amână.

• 1854-1856, Războiul Crimeii restabileşte echilibrul marilor puteri şi pacea în această parte a Europei. Congresul de Pace de la Paris consfinţeşte noua situaţie. Rusia, înfrântă, cedează Turciei, Sulina şi Delta Dunării.

• 1856, 5 martie, Galaţi, prima întâlnire premergătoare înfiinţării Comisiunii Europene a Dunării (CED). Delegaţi din Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franţa, Prusia, Rusia, Sardenia, Turcia.

• 1856, 18-30 martie, Paris, prin tratatul de pace se prevedere neutralitatea Mării Negre, libertatea de navigaţie pe Dunăre şi înfiinţarea CED.

• serviciul tehnic al CED însărcinat cu amenajarea gurilor Dunării pe braţul Sulina are ca sediu chiar oraşul Sulina. Finalizarea lucrărilor de prelungire a digurilor în Marea Neagră la vărsarea Dunării a avut loc în 1981…

• 1857, se înfiinţează un serviciu medical şi unul de pilotaj. Apoi unul de poliţie. Comitete se ocupau de problemele tehnice, administrative, economice, financiare.

• 1857, 6 ianuarie, o conferinţă specială ţinută la Paris a încheiat un protocol prin care Insula Şerpilor, aflată în dreptul gurilor Dunării, este repartizată Turciei şi intră sub administrarea internaţională a CED.

Scopul declarat al CED, conform Tratatului de la Paris, era asigurarea funcţionalităţii prin lucrări tehnice de dragare a gurii fluviului, săparea canalului Sulina, pentru dezvoltarea comerţului transeuropean şi maritim pe Marea Neagră.

• 1877-1878, Războiul ruso-româno-turc. România se formează ca stat, Dobrogea îi este realipită.

• 1878, 1-13 iulie, Tratatul de la Berlin consemnează că Insula Şerpilor este a României. Farul de aici are lumină albă şi este vizibil de la 18 mile. România intră ca membru cu drepturi depline în CED. Din acest moment CED are imunităţi speciale, de care se bucură şi Sulina. Pavilioanele CED oferă statutul de extrateritorialitate, neutralitate pe timp de pace şi război, privilegii fiscale. Sulina devine port-stat, neutru, fără armată. CED construieşte spitale, şcoli, drumuri.

• 1939, 16 mai. CED îşi încetează activitatea. Urmează Pactul Ribbentrop-Molotov în 23 august, apoi al Doilea Război Mondial…

• 1945, 25 august, aliaţii bombardează… din greşeală Sulina. Nu au fost observate steagurile albe ale armistiţiului. 60% din oraş este distrus.

• CED devine subiect imperialist până după Revoluţie. (Bogdan Hrib)

• Căpitan în Războiul Crimeii în contingentul anglo-turc (1855-1855), este numit inginer şef al Comisiunii Europene a Dunării între 1856 şi 1907.

• Schiţează planurile pentru modernizarea portului Odessa, fiind premiat de ţar cu 8.000 de ruble de argint. În 1875, preşedintele SUA îl numeşte membru în Consiliul inginerilor pentru regularizarea fluviului Mississippi. Membru al Congresului de la Paris, întrunit pentru a stabili o rută pentru viitorul canal de-a lungul istmului Panama, în 1879.

• Regularizează Donul şi Gangele. Nominalizat de Guvernul britanic ca membru în comisia tehnică internaţională a Canalului Suez, în 1884.

• Contribuie la modernizarea porturilor comerciale Constanţa, Burgas, Varna, Trieste, Odessa. Consultant în anumite perioade al guvernelor din România, India, Bulgaria, Austria, Rusia, Egipt.

• Numeroase lucrări ştiinţifice publicate printre care: Navigaţie în Europa şi Istoria lucrărilor de inginerie ale Canalului Suez.

• A fost membru de onoare al Academiei Române, primeşte Marea Cruce a României, premii şi decoraţii de la societăţi ştiinţifice şi guverne din întreaga lume.

• La Sulina montează reperul 0 al fluviului Dunărea, în faţa palatului Comisiunii Europene a Dunării (unde se află şi astăzi!) şi reperul 0 de nivel pentru Marea Neagră, în corpul Farului, supranumit acum, Vechi.

• Este supranumit Părintele Dunării. Sir Charles Augustus Hartley (1825-1915)

Dacă nu v-aţi prins, încă, în Sulina se trăieste foarte greu. După valurile de disponibilizări, mulţi dintre tineri au plecat. Localnicii s-au întors, de voie, de nevoie, la meseria stră-mosilor. Sunt pescari, că doar atâta le-a mai rămas. Dar nici în zona asta nu mai e ce-a fost odată! Dumitru Corneiencu ne explică si de ce: „Când lucram la Intreprinderea piscicolă, ăia ne dădeau barcă la rame, scule, tot dichisul. Pescuiam în golf, la Musura, era peste gârlă. Îl duceam la punctul de colectare, aveam un plan lunar, pe specii, da’ era bine, toţi aveam din ce trăi. Acum sunt la patron, el doar îmi ia pestele, restul e pe cheltuiala mea. Si ne plăteste prost, cam 10 lei kilogramul de crap, somn, salău, trei lei la caras, un leu plătica. În lunile foarte bune, hai să zicem că iau o mie de lei. Unul dintre copii, Liviu, e cu mine, după BAC a sărit direct în barcă. Ceilalţi doi au plecat. Să stiţi că nici peste nu mai e cum era odată, că s-a dat iama în el pe căpătuială. Avem scule fixe, vintile si taliene, un fel de plase-capcană. Le punem seara, le scuturăm dimineaţa, e un fel de loterie: 10 kile, 20, 50 dacă esti chiar norocos”.

Ca în orice colţ de ţară, însă, există si în Sulina niste întreprinzători, cu mai multe sau mai puţine ghilimele. Mai o pensiune, mai o terasă, niste bărci cu motor si gata, s-au îmbogăţit peste noapte. Pentru că pe-aici nu s-au inventat taxele, cel puţin asa susţine medicul Gheorghe Gigi: „Sulina e un fel de stat în stat, doamnă, 90% e evaziune fiscală. Aţi văzut, e plin de oferte de cazare, toată lumea găteste un bors si o saramură, sunt motoare de ultimul tip, îi ameţesc pe străini pe canale, câteva minute, o sută de euro! Si toate astea în timp ce orasul se năruie, văzând cu ochii, iar oamenii onesti au ajuns muritori de foame!”

Dumitru Corneiencu susţine că şi viaţa de pescar, în Sulina, e mult mai grea decât era odată.

Spre norocul nostru, pe numele său Administraţia Fluvială a Dunării de Jos, am ajuns si în zona farului nou, la vărsarea Dunării în mare. Fără nava de semnalizare Mamaia 2, aflată în misiune, ar fi fost mai greu, spre imposibil. Farul e obiectiv militar, în zonă de frontieră. Mulţumim, domnule Lupu, să fie primit! Drumul spre mare, pe braţul Sulina, e tot prin rugină. Paul Lindi, comandantul navei, ştie ce era în spatele fiecărei ruine: „Acolo a fost Fabrica de guanină, ojă albă, singura din România, se făcea din solzi de peste. Aici era cherhana, dincolo atelierul de confecţionat plase pescăreşti, în spate, gheţăria. Când eram copil, mai făceam un ban pe la ei, pe timpul verii. Bunicii mei au venit aici cu Comisia Europeană a Dunării. Aşa că sunt o combinaţie de neamţ si italian, după tată, si ucrainean, dinspre bunicii mamei. Era un amestec de neamuri, la Sulina, de mai mare dragul: greci, nemţi, italieni, francezi, englezi… Era un trai frumos, cafenele, restaurante, hoteluri, cazinou, baluri, ehei! După revoluţie, oraşul a început să moară, oamenii au plecat care încotro. Clădirile vechi, cu stil, sunt în paragină, că-s revendicabile. Cele noi, vedeţi şi dumneavoastră, parcă-s puse cu furca, fără nici o armonie. S-a stricat totul şi-mi pare rău mai ales de viitorul tinerilor. Au făcut şcoli şi-acum sunt şomeri cu diplomă. S-au întors pe baltă, ca-n vechime, au nişte locuinţe improvizate pe Lacul Roşu şi pe Roşuleţ. E şi o cherhana acolo, le ia peştele, le dă nişte bani, cât să trăiască şi ei cumva. Si încă e bine, să vedeţi la iarnă, când o îngheţa şi rămânem izolaţi. În caz de urgenţă, doar cu elicopterul se poate ajunge la noi”.

„Insula fericirii”, cel mai nou pământ din Europa, format prin depunere de aluviuni, spre vărsarea Dunării în Marea Neagră.

Iată şi farul, cu o mică bisericuţă alături. Aşa, de Doamne-ajută, la intrarea în ţară. Echipa de serviciu, vreo trei oameni, care se schimbă la câteva zile, anunţă puterea vântului, gradul mării şi permisiunea sau interdicţia pentru intrarea navelor. Dacă gradul mării e de şase-şapte, se închide bara,asta însemnând că nu intră şi nu iese nici o navă. Hopa, ne legă-năm pe valuri, ceea ce înseamnă că ne-am vărsat în Marea Neagră. Inginerul Sorin Necula îmi explică despre geamanduri, că 01 e de aterizare, foarte importantă, apoi alea de ghidare, că pe laptop-ul domniei sale tocmai se execută o schiţă de adâncime, pe care o trimitem la Galaţi, la pilotaj… Sincer, nu pot să fiu atentă, acum, la detalii tehnice. Am visat, ani de zile, să văd cum e când se întâlneşte Dunărea cu marea. Da, e într-un mare fel! E genul de frumuseţe care nu se poate descrie.

La întoarcere, aflăm că Dunărea joacă într-un western, în rol de Mississippi. Echipa de filmare, nişte nemţi, înţeleg, cazată pe nava Andreea, mai înveseleşte peisajul, cu decoruri din carton. În rest, revenim la ale noastre. În stânga, cel mai mare hotel de odinioară, cumpărat de Vântu şi lăsat de izbelişte. În dreapta, o navă eşuată. „Poate a vrut armatorul să ia banii de la asigurări”, ne sugerează comandantul.

Fenomenul Europolis

• Sulina a purtat numele neoficial de Europolis, datorită structurii eterogene a comunităţilor şi spiritului de toleranţă etnică, fenomen bazat pe respect, luciditate, pluriculturalism, unic în Europa acelor timpuri.

• Populaţia oscila între 5.000 şi 20.000, funcţie de bogăţia anului agricol.

• Portul atrăgea ca un magnet, docheri de pretutindeni care câştigau de trei ori mai mult decât în oricare alt port, datorită privilegiilor fiscale. Unii îşi strângeau banii şi se repatriau, alţii se căsătoreau şi deveneau localnici.

• La sfârşitul secolului XIX existau 27 de naţionalităţi la o populaţie de 5.000 de locuitori: 2.056 greci, 803 români, 444 armeni, 594 ruşi, 268 turci, 173 evrei, 211 austrieci, 117 albanezi, 35 bulgari, 49 germani, 6 danezi, 45 italieni, 24 englezi, 11 francezi şi mulţi alţii, printre care şi… 10 senega-lezi, 5 etiopieni şi 4 indieni.

• Limba vorbită de comunitate era cea greacă, cea oficială franceza, dar fiecare comunitate îşi vorbea propria limbă.

• Educaţia era asigurată de două şcoli greceşti, două româneşti, una germană şi una italiană, un gimnaziu, o şcoală franceză de artă pentru fete, una evreiască şi un institut britanic de navigaţie. Procesul confesional era asigurat de 10 biserici diferite: anglicană, sinagogă, geamie, biserică ortodoxă greacă, armenească, două biserici româneşti, rusească, lipovenească, catolică. Este înfiinţat cimitirul cu sectoare: ortodox, catolic, musulman, evreiesc, protestant.

• Agenţii consulare ale Angliei, Norvegiei, Austriei, Italiei, Olandei, Danemarcei, Turciei, Rusiei, Greciei, Belgiei.

• În 1882 Sir Hartley aduce din SUA primul generator electric pentru a ilumina palatul Comisiunii.

• Din 1903 Sulina este primul oraş iluminat electric din România.

• Sulina cuprindea 1.200 de clădiri de locuit, 70 de mici întreprinderi, 154 de prăvălii, cabarete cu săli de biliard, cazinou de pariuri, case de comerţ şi navigaţie.

• Regina Olandei finanţează în 1897 construcţia unei uzine de apă potabilă.

• În tipografiile locale apăreau mai multe ziare: Gazeta Sulinei, Analele Sulinei, Delta Dunării, Curierul Sulinei, editate în greacă, franceză, română sau italiană.

Pescarii din Letea sunt îngroziti de faptul că în Deltă e mai multă poliţie decât peşte.

În faţa turistilor, Sulina îsi spală obrazul prin împrejurimi. Plutind, asa, pe ape, uiţi de toate. Ceea ce am făcut si noi. Ne-am înghesuit în Matilda, o barcă motorizată, proprietatea căpitanului Nemo. Un ghid turistic ca la carte, pe numele său adevărat Lucian Pamfil. Ăsta e dus rău, fără scăpare, are Delta în sânge. Si nici măcar nu-i băstinas, a aterizat din Brasov, în urmă cu vreo… muuulţi ani. Stie tot ce miscă prin păienjenisul de canale, câţi copaci s-au mai uscat în Pădurea Letea, pe unde se mai adăpostesc caii sălbatici, cine, când si de ce a plecat de pe grindul Schiopu. Relaţia lui cu Delta e de-a dreptul pasională. Merge încet, ca nu cumva să deranjăm nuferii si broastele. După vreo 30 de kilometri de poezie curată, „urmează staţia Cardon, cu peronul pe partea stângă”. În pustietatea asta mai trăiesc doar sapte familii de băstinasi. Plus două strămutate, recent, din Sinaia si Pitesti, ca terapie anti-stres. Urcăm într-o masină de „teren”, cu destinaţia Letea.

Vreo 5.600 de hectare de pădure, dintre care peste 2.000 în zona protejată, de rezervaţie. Oprim să vedem liane, un stejar de vreo 800 de ani, viţă de vie sălbatică si alte rarităţi. Cică sunt si orhidee, doar primăvara. În fine, rupţi de foame si de sete, ajungem în sat. Tragem la familia Maxim. O căsuţă ca-n povesti, acoperită cu stuf, vopsită în alb si albastru, după tradiţia ucraineană. Doamna Viorica ne-a pregătit plachie si minciunele. Se descurcă si ea cum poate, o masă si câte o cazare pentru turisti. Că-n rest bate vântul, nici urmă de loc de muncă în Letea. Pe când cheltuieli sunt destule: cisternă cu apă, de la o fântână, că la ei e sălcie, fân pentru animale, vreo 3.000 de lei, vara asta, de-ale scolii, pentru copil. Soţul, Gabriel, lucrează la Olteniţa.

Două săptămâni stă pe-acolo, pe navă, două acasă. Pentru 1.200 de lei, la 30 de ani vechime, e mai mare deranjul. Aduc vorba de pescuit si oamenii se fac că plouă. „Nu-i de vorbit, sunt probleme, întrebaţi prin sat”. Sigur că da, doar că nu ne răspunde nimeni, ca si când ar fi secret de stat. Aflăm, mai apoi, si de ce. Peste jumătate dintre localnici au dosar penal pentru că au pescuit ca să mănânce. În condiţiile în care n-au nici o altă sursă de existenţă si trăiesc din peste, de când se stiu. Primăria, în genialitatea ei, a concesionat toate bălţile unor afaceristi din afară. N-ai decât să pescuiesti pentru ei, pe mai nimic, sau să mori de foame.

Da’ cu cianură n-aţi încercat? „Vai de capul nostru, doamnă, că pe-aici e mai multă poliţie decât peşte”, îmi spune Costel, pe baltă, în timp ce adapă caii. „Am avut şi eu un rost, am lucrat la Olteniţa, pe macara, până în urmă cu trei ani, când m-au disponibilizat. Am soţie, doi copii mici şi trăim cu toţii din pensia lu’ tata, de 700 de lei. Dacă prind un peşte, să mâncăm, zice că fac braconaj şi ajung la închisoare. Să muncesc n-am unde, zău dacă ştiu ce să fac. Eu aş propune să vină un guvernant, să stea aici o vreme şi dacă poate să trăiască îl pup unde o vrea el”.

Localnicii sunt foarte supăraţi pe turiştii care nu le respectă teritoriul. Vin câte unii, cu bărci de fiţe, merg cu viteză, rup din maluri, strică nuferii, ca şi când Delta ar fi a lor.

Mergând, aşa, prin sat, găsim şi un Marinică, Crimschi, dacă am înţeles bine, ocupat să-şi cureţe peştii. Ho, că sunt de mare, i-a primit cadou, de la un prieten. Că e „nasol” pe-aicea, cu trăitul. Adică? „Ce, nu ştii ce-i aia nasol?”, se răsteşte la mine. „Şi nu mă descoase, că dacă începi să vorbeşti, la banditismul care există, mori de foame. Mai pescuiesc şi eu la stăpân, ca sclavii, în complexul Matiţa, mai am o căruţă, poate mai plimb un fraier. Trebuie să fac ceva, că am doi copii şi proasta aia, nevasta, a fugit în Italia”.

După atâta nenorocire pe cap de locuitor, am simţit nevoia să văd şi ceva frumos. Apusul de soare, pe mare, în golful Musura, la întoarcere, nu mi-a fost de ajuns. Aşa că am intrat la… fotograf. Ei, altă lume, altă viaţă! Liviu Simion-cencu are o adevărată istorie a Sulinei, în imagini, expuse, pe rând, în cabinetul lui de lucru. În urmă cu vreo 30 de ani, când l-a apucat pasiunea asta, nici nu bănuia că instantaneele făcute uneori în joacă vor ajunge mărturii ale unei lumi apuse. Şi uite-aşa am făcut o călătorie în trecut, într-un oraş care nu mai există decât în fotografii: vapoare cu abur, nave de lux, gârle care traversau Sulina, cu podeţe, de zici că-i Veneţia, şi pe care le-au secat pentru agricultură, Biserica anglicană, judecătoria, ultimul evreu plecat din Sulina, în America, în 1972…

„Căpitanul Nemo”, în lumea lui specială: cai sălbatici, liane, arbori seculari.