Preludiu La sfârsitul lumii

Multe a mai văzut si revista Flacăra, la via]a ei! Până si la capitolul de­zastre naturale! Cutremure, inun­daţii catastrofale, alunecări de teren, ba chiar şi tornade. Vă propun, aşadar, o selecţie din reportajele pe această temă, publicate de-a lungul anilor. În ideea că, poate, totuşi, învăţăm ceva. Sau măcar înţelegem „de ce japonezii pot şi noi nu?”

Hăul de saramură de la Ocnele Mari a înghiţit case, animale, Livezi, fântâni.

Pământ zguduit şi crăpat

Martie 1977, Bucureşti. Chiar dacă din punctul de vedere al magnitudinii (7,2 pe scara Richter) nu a fost cel mai puternic din România (fiind depăşit de seismul din 10 noiembrie 1940, 7,4 grade pe scara Richter), cutremurul din 4 martie a avut un bilanţ înfiorător: 1.578 de morţi, 11.300 de răniţi şi peste 35.000 de locuin­ţe prăbuşite. „Pământul s-a zguduit de câteva ori, lumina a pâlpâit ca în pragul unui scurtcir­cuit. A fost momentul în care la 110 kilometri sub Munţii Vrancei s-a declanşat un trauma­tism geologic grav datorat, după explicaţiile imediate ale specialiştilor, eliberării unor ten­siuni tectonice” (…) Un cutremur e ca un război. Un cutremur ca acesta are o forţă de distrugere echivalentă cu aceea a 10 bombe ato­mice de tipul celei de la Hiroshima! Un cutre­mur e un avertisment pentru întreaga lume: trăim totuşi pe planeta asta cu 15 tone de trini- trotoluen sub pernă. Si cu un cutremur de gra­dul 7,2 în suflet”, scria Adrian Dohotaru, în Flacăra.

Ianuarie 2002, Ocnele Mari, judeţul Vâlcea. Pământul a crăpat. I se văd mă­runtaiele, putrezite în saramură. În locul dealu­lui Şeica s-a căscat o gură imensă, hidoasă, care a înghiţit gospodării, livezi, animale, fântâni. Era noapte. Oamenii au fugit care încotro. Le-a mai rămas doar viaţa. Şi acum nu ştiu cum să procedeze cu ea. Se clatină pe uliţele pline de noroi, ca nişte jucării stricate.

Oraşul Ocnele Mari are peste 3.700 de locuitori, respectiv 1.200 de familii, dintre care 122 sunt în zona de risc. Teoretic, aceşti oameni şi-au părăsit casele: 22 de familii au fost mutate într-un bloc, restul stau pe la rude, prieteni, cunoştinţe. Practic, însă, sinistraţii nu se pot desprinde de casele lor, câtă vreme sunt în picioare. Oricât de periculos ar fi, ei stau mai mult pe-acolo. Au animale, murături în cămară, mobilă de cărat. Ţi se rupe inima când vezi câte un moşneag tremurând, în timp ce se chinuie să repare gardul. Să nu arate a casă pustie, totuşi, când o înghiţi-o pământul. „Eu nu am capacitatea fizică şi mentală să mă duc să-l scot pe om de acolo de unde a agonisit toată viaţa”, ne spune primarul oraşului, Gheorghe Radu. În acelaşi timp, însă, lucrurile se agravează. Peste 2 miliarde mc de saramură se pot revărsa oricând. Asta ar fi Apocalipsa. Ar fi un fluviu de dimensiunile Dunării, care ar mătura tot oraşul. Acum se construieşte un dig, în ideea de a reduce efectele dezastrului. Dar barajul nu poate prelua decât o parte din sara­mură. Se taie, astfel, doar vârful viiturii. În rest, Dumnezeu cu mila.

„Aflaţi pe arterele cu imobile vechi şi masive, oamenii au auzit vuietul pământului şi urletul prăbuşirilor. Desigur, fond sonor sinistru, de cata­clism, panică ridicată la cub. Zgomotul pereţilor care se prăbuşesc seamănă cu al avalanşelor, iarna, în munţi.”

„Tot ce-am avut e în grotă, povesteşte Floarea Gheorghe. Doar că încă mai răsuflu. În rest, viaţa mea e acolo. Casă, grădină, icoane, animale… Tot ce-am muncit. În fiecare zi mă gândesc să mă arunc după ele. Mai bine mă prăpădeam şi eu, atunci. Când a fisurat prima sondă, spre seară, eram cu vacile la păscut. Pârâia pământul, casa mi se clătina. Am luat vaca, viţelul şi televizorul. Şi-am fugit, Dumnezeu mi-a dat puteri, că nici nu ştiam unde merg. Până dimineaţă, pământul a înghiţit totul. O viaţă am muncit şi nimic nu se mai vede”.

Taguri: nr. 4 / aprilie 2011 Tweet

Monday, April 11th, 2011 at 8:05 pm, DOSAR, RSS feed