Râsul izbăvitor al lui Geo Saizescu

La biroul  său de  la  CNC, Geo Saizescu e  înconjurat  de  cărţi. Vrafurile  de  cărţi, reviste şi  scenarii se  înalţă deasupra capului regizorului, ameninţând să cadă de pe birou.

„Eu având acasă  pagode, ca şi aici, nevastă-mea,   profesoara de  vioară Avi  Saizescu, mi-a  zis: Poate  mai  degajezi  şi tu  interiorul. Le-am  adus  aici.  Dar  a încurcat-o cu  mine. Acum,  având loc liber  acasă,  am  încărcat la loc  cu  alte   năzdrăvănii.  Am   o  fată   aici, cică-mi  face ordine. Păi nu-mi  faci ordine în dezordine, că asta e ordinea mea.”

Pe pereţi,  zeci  de  fotografii de  arhivă şi afişele unor filme ale cineastului. O plasmă tv rupe echilibrul acestui  spaţiu muzeal. Regizorul se  ridică   de  la  birou   pentru un scurt tur de trecut-au anii. Fotografii de acum jumătate  de   secol…   „Uite-o   pe   asta   cu Arghezi, vezi  ce sfios  eram?  Omul  respecta profesia, mai  ales  că  fiica  lui,  Mitzura, era actriţă.  De la statura lui  putea să-mi  spună, măi, Saizescule, cine  eram  eu  pe  atunci?,  dar maestrul – deşi  nu suporta acest apelativ – se adresa cu domnule Saizescu. Dar trebuia să fii atent  la ce scoţi  pe  gură,  pentru că bătrânul bard  era necruţător.”

 Regizorul Geo Saizescu s-a născut la 14 noiembrie 1932, în comuna Prisăceaua, judeţul Mehedinţi. A învăţat la Liceul Traian  din Drobeta Turnu  Severin şi s-a înscris la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. A fost exmatriculat pentru implicarea în activitatea politică a  fraţilor  săi.  A  studiat  apoi muzica  la Conservatorul bucureştean şi în  1957 a absolvit  Institutul  de  Artă   Teatrală  şi Cinematografică, la secţia Regie Film. Din  acelaşi an  a  început  să  lucreze  la studioul cinematografic din Bucureşti.

Periplul continuă. „În  poza  aia  sunt   eu jucând   Lopahin, la  Severin.  Aia  de  jos  e  o poză  cu Birlic, prin  ’50 şi… Asta  e cu Orson Welles, la Buftea, iar aici cu Vittorio  De Sica. De   Sica  venise   în   România  să-l   plaseze într-un loc de muncă pe fiu-su,  care era compozitor. A  asistat  la  filmări  şi  a  fost  foarte încântat să  vadă  o comedie românească, în stil napoletan…”

Primul film regizat de Geo Saizescu a fost Aventurile bravului soldat Svejk (1956), în 1958 a scris scenariul şi a regizat filmul Doi vecini. Au urmat: Un surâs  în plină   vară   (1963),  Dragoste  la  zero grade (1964), La porţile pământului (1965), Balul  de  sâmbătă seara  (1968), Astă  seară   dansăm în  familie   (1972), Păcală  (1973), Eu, Tu şi Ovidiu (1977), Şantaj  (1980), Grăbeşte-te încet  (1981), Secretul    lui   Bachus    (1983),   Sosesc păsările călătoare (1984), Secretul  lui Nemesis (1986), Harababura (1990), Călătorie de  neuitat (1994),  Păcală  se întoarce (2006), la care a scris şi scenariul, şi Iubire  elenă (2012).

De numele  său se leagă şi înfiinţarea Facultăţii de Teatru de la Hyperion, primul Cineclub din România, festivalurile internaţionale Hyperion Stud  Fest,  Eco-Etno-Folk-Film, singura revistă de umor din ţară, Harababura, Gala Premiilor Păcală etc…

 

„Mi-am    zis:   cum   să   ajut   eu   comicii români? Şi am iniţiat  în 2000 Premiile Naţionale de umor…

Intră  un domn. Preia Geo Saizescu.

–  Nelule,   fiindcă   sunt   jurnalişti români contemporani, dă-le şi tu o revistă.

– Da, le dau  cu cea mai mare  plăcere,  dar ultimul număr nu mai avem.

–  S-a  epuizat?  Mă,  dar   pentru  colecţie avem,  da?

 

„Ei, şi am dat  premiile astea,  am încercat să fiu consecvent. Dar n-a dat  nimeni nici un ban,  cu  excepţia   unui  generos samaritean, Aurel  Popescu, preşedintele Rompan. Statul român, cum  aude că  e  vorba   de  un  ajutor pentru  festival,   începe   să  se  scarpine  pe burtă, că,  ştiţi,  acum   suntem în  criză.  Am văzut că aveţi  un  titlu  în revista  Flacăra, Un surâs în plină criză… Dar Un surâs în plină vară (unul  dintre filmele  sale) a făcut  epocă!  Toţi au luat chestia asta cu un surâs  în toate. Şi nu poţi  să pretinzi drepturi de  autor.  Ca să nu mai  zic de  Secretul lui Bachus, toată  lumea  îl foloseşte,  a devenit nume de magazin, a fost făcut  vinul  Secretul lui Bachus. Unii dau  lovitura  cu asta, iar tu, dacă  nu ai înscris  numele ăsta la OSIM, auguri e tante belle cosi!

Geo Saizescu a jucat şi teatru, în 1950 interpreta rolul lui Lopahin din Livada  de vişini, de Cehov, la Severin, în 1953 juca în Baia, de Vladimir Maiakovski, apoi în 1954 a regizat şi jucat rolul principal în Aventurile  bravului  soldat  Svejk,  în 1955 era Rajikov, din Steaguri pe turnuri, de  V.  Makarenko, a  fost  Profesorul din Musafirul de la miezul nopţii,  de Horia Lovinescu, a jucat la Teatrul Naţional în Tragedia optimistă, de Vişnevski, spectacol regizat de Ion Cojar, în 1957 a jucat în Peer  Gynt,  de H. Ibsen, în regia lui Dinu Cernescu, la Studioul Cassandra.

 

„Spiritul capitalist” l-a luat pe nepregătite pe maestrul Saizescu.  Concluzia e că nu-ţi  dă nimeni, nimic.  Ba, dacă  se poate  să fie ceva profit   de   pe   urma  ta,  cu  atât   mai   bine.

„Aveam nişte   bani  la  bancă.   Mă  întâlnesc într-o  zi cu o olteancă de-a  mea şi îmi spune că dobânda de opt la sută  pe care o luam  eu, e mult prea mică. Păi, du-te  şi bagă-ţi  banii cu 18 la sută. Se poate?  Sigur că da! Şi mă duc eu la ăia unde aveam banii, zic că vreau să-i scot.

„Vai, maestre, dar  de ce îi scoateţi,  că noi ne mândream cu dv.” Cu banii mei, adică. Zic că pot să iau 18 la sută  dincolo.  „Păi, nu ştiaţi că puteţi să  negociaţi şi  cu  noi?  Scrie  acolo.” Unde  scrie, dom’le?  Ce să scrie? Că eu n-am văzut nimic. Scrie aşa de mic, că nu vezi decât cu lupa.  Auzi, eu să negociez cu banca…”

Iubire elenă este ultimul film al cineastului, după piesa omonimă a dramaturgului Kostas Assimakopoulos, şi rulează pe marile ecrane din primăvara acestui an. N-a fost uşor, a fost nevoie de ani de zile pentru ca filmul să apară. Cel care i-a făcut pe români să râdă la filmele sale, a abordat de data aceasta nu comedia, ci drama. Geo Saizescu le serveşte cinefililor „o romanţă de iubire, cu gust dulce-amărui de narghilea, în paşi de sirtaki“. Capul de afiş il deţine cuplul artistic Maia Morgenstern – Mircea Rusu.

„Ei,  am   făcut   revista   asta,   Harababura, avea 7.000 de exemplare tiraj, acum  am ajuns să scot 3.000 pe an. Cică o să dau  lovitura la Rodipet. Când,  într-o  zi, aflu  că am  de  plătit găzduirea revistei.  Cum  adică  să plătesc  găzduirea?… Cică depozitarea… Păi, eu v-am dat să  o depozitaţi? Alta.  M-am  dus  la Severin, zic, mă, oltenii mei au cumpărat-o. Şi cer la un chioşc  să-mi  dea  o  revistă.   Aoleu,  maestre, zice ăla, să văd dacă oi mai găsi-o, şi a început să  răscolească  într-o   ladă   veche   de  zestre după revistă.   Era  într-adevăr o  harababură acolo…  În  sfârşit,  găseşte  o revistă.  Măi,  i-o v-o dau  să o ţineţi  la fund?  Că, „să vezi, întâi distribuim cotidienele judeţului şi ale Craiovei, săptămânalele hihihi,  lunarele, centralele  care  dau  şpagovici, şi apoi  veniţi  voi, ăştia, care faceţi cultură şi umor…”

 

Tot legat  de  apariţia editorială, regizorul pregăteşte pentru primăvara anului viitor  un alt  volum, autobiografic: Mascatul  din Santa Fe. Un nume sugestiv ales din perioada americană  a regizorului, din  anii  ’70, când  a fost cu o bursă în Statele Unite ale Americii.

„Dacă veţi  avea plăcerea să-mi  citiţi scrierile, mă veţi descoperi ca romantic luptător, aşa cum  m-a simţit,  străduindu-se, bunul meu prieten, cunoscutul critic de cinema Călin Căliman, doritor să   afle resorturile intime ale prezenţei mele în lume şi în artă, în inspirata sa carte intitulată sugestiv Secretul  lui Saizescu  sau…  Un surâs  în plină  iarnă.”

Domnule Geo Saizescu,  care a fost motivul  pentru care  aţi  plecat  din  Oltenia  dumneavoastră la Bucureşti?

„Aspiram mai sus decât  minima condiţie umană dintr-un biet sat, Prisăceaua de Mehedinţi, pierdut în câmpia oltenească. Se năştea  în mine  o dorinţă de  a arăta  că viaţa nu-i doar o tragedie, ci şi o imensă bucurie. Şi apoi, orice oltean  vrea să fie mai nu ştiu cum. Ăsta eram  eu. Când  am plecat  din satul  meu la Severin,  cu trenul, n-am  fost singur. Eram mai   mulţi   băieţi,   toţi   câştigătorii  lozului. Plecam  să cucerim Vestul  sălbatic.” Iar ceea ce a urmat n-a fost departe, tânărul Saizescu trebuind să lupte  pentru tot  ceea ce avea  să obţină  de la viaţă.  „Se spune că a fost teroare pe timpul lui Ceauşescu; eu zic: teroare a fost şi  înainte de  Ceauşescu. Unul   dintre  fraţii mei,  care  era  un  fel  de  comic  al  satului, a intrat  în atenţia Securităţii pentru că a cântat şi a spus  nişte  glumiţe.” Din  această  cauză Geo Saizescu  nu  a putut termina Facultatea de  Filosofie.  Nu  se putea ca un  „duşman al poporului” să  facă  filosofie  – pentru comunişti, filosofia era ideologie. Aşa a ajuns la muzicologie şi canto.

Mai târziu, ca tânăr  regizor, Geo Saizescu mărturiseşte că nu a îndrăznit să facă comedii satirice,  ca să nu fie bănuit de regim.  „De obicei  eram  simpatizat când  nu  făceam  nimic. Am  avut  simţul   umorului încă  din  adolescenţă.  Eu, cu faţa mea de şoarece  de bibliotecă,  îi  făceam   pe  toţi  să  râdă,   profesori  şi colegi. Mă puneau să citesc Dl. Goe şi se prăpădeau de  râs.  Dar  nu  mai  amuzam atât  de mult când am început să fac film… În Un surâs în plină vară, am militat  pentru un destin individual, ca acel băiat  să fie el însuşi,  liber,  cu personalitatea lui…”

Dar e greu  să mulţumeşti pe toată  lumea, concluzie  la  care  a  ajuns   şi  Geo  Saizescu. „Unii  au  zis că Secretul lui Bachus face jocul comuniştilor, că, vezi Doamne, e un film care combate corupţia. Şi cum să-i fi zis? Premiera unui film inspirat din realităţile din România?!”  Însă publicul şi presa  de specialitate au aclamat filmul.

Geo Saizescu nu s-a remarcat doar ca regizor, ci şi ca actor  film. Primul rol într-o  peliculă  regizorul l-a jucat  chiar  în propriul său film,  Astă  seară dansăm în  familie. Gheorghe Dinică  l-a refuzat atunci,  aşa că Geo Saizescu a recurs  la această  soluţie.  Şi n-a fost rău.  În Păcală a jucat rolul  Judecătorului. A fost apoi Foto Bujor, din Eu, tu şi… Ovidiu. Poetul  trăsnit, din Secretul lui Bachus. Regizorul a jucat şi în alte filme, precum S-a furat o bombă, de Ion Popescu Gopo,  în rolul  banditului, Avocatul din  Buletin de Bucureşti, Tenorul din  Partea ta de  vină,  de  Mircea   Mureşan,  în  Figuranţii, Fram Ursul polar etc. Filmele lui Geo Saizescu au  primit  numeroase distincţii de-a  lungul anilor.  Dintre  acestea,  amintim: Un  surâs în plină  vară  (multi-premiat),  Dragoste  la  zero grade (distins la Barcelona),  La porţile pământântului  (Edinburgh), Balul  de sâmbătă seara (Cannes  Jeunesse), Păcală (Premiul  Asociaţiei Cineaştilor), Şantaj (Premiul ACIN  pentru Regie), Secretul  lui  Bachus (Gabrovo), Sosesc păsările călătoare (Moscova)…

 

Poate  părea foarte  distractiv să faci astfel de filme. Comedie, comedie, toată  ziua  veselie… Aşa pare  din afară. Puţini  ştiu că, în spatele unei comedii reuşite, se ascunde o muncă extrem de  serioasă şi o detaşare din  partea regizorului, care  presupune chiar  asta:  să te abţii de la râs, pentru a fi în stare  să alegi tot ceea ce e mai bun şi să-i laşi spectatorului plăcerea  „râsului homeric”. Geo  Saizescu  îl dă exemplu pe Dem Rădulescu, actor cu o inventivitate  extraordinară.  Cu   toate   că „Bibanu” era  o sursă  inepuizabilă de  râs  în fiece clipă, regizorul trebuia să taie „în carne vie”,  cerându-i  să  continue,  să  dea   tot  ce poate  din el.

Din   seria   clipelor   „comice”  trăite   de cineast  pe platourile de filmare  se numără şi unele  momente cheie,  decisive   în  controlul asupra  filmărilor. Nu   de   puţine  ori,  Geo Saizescu  a trebuit să ia iniţiativa, pentru a-şi motiva actorii   în  scenele   dificile.  Şi  tot  cu Dem   Rădulescu  are   regizorul  o  amintire.

„Actorul se uita cu neîncredere la un armăsar pe  care  trebuia să-l  călărească. „De  ce nu-l călăreşti   tu?”,  mi-a  spus.  Ce  să  fac?  M-am urcat  pe cal, dar  n-a ţinut  mult,  ţin minte  şi acum   căzătura.  „Poftim,  ai  făcut-o   şi  pe Gingis  Han.  Mă bucur că rugăciunea mea  a fost ascultată!”, l-a sancţionat „Bibanu”, spre deliciul  celorlalţi. Mai rău  a fost la o filmare când a văzut moartea cu ochii. Invitat frumos – de  către  actorul care  trebuia să  joace  secvenţa  – să  se scufunde chiar  el în  Olt,  Geo Saizescu  n-a cârtit.  Un prag  deloc  uşor,  pentru  că  râul   era  adânc şi  plin  de  vârtejuri. Regizorul s-a scufundat în apă şi presimţirea a fost adevărată: a fost la un  pas  să se înece, dacă nu l-ar fi tras cineva deasupra din vârtejurile râului.

Despre tinerii  regizori români, Geo Saizescu  crede  că „atacă  prea  mult  lucrurile marginale. Montează camera fixă şi pun  actorul  să  se plimbe.” Eu  îi răspund că au  fost obligaţi  să se descurce ca outsideri. Că nu au fost băgaţi  în seamă  de mai-marii cinematografiei,  că  a  trebuit să  se  descurce cu  bani puţini. „Ce, Porumboiu n-a avut  bani?”  – îmi răspunde el.

Mai e ceva. Acum sunt alte probleme, altă societate,  alte accente  pe care le găseşti  în filmele noului val. Cineastul mă contrazice, îmi dă   un   exemplu  din   dramaturgia  lui   Ion Băieşu.  „Ce  s-a  schimbat?  Într-o   literatură care  găseşte   esenţa   lucrurilor  umane,  orice scenariu are  valoare perenă. Sunt  personaje care  trec  peste   timp.   Eu  fac  filme   pentru public,  nu  fac filme  pentru elevaţi…” Totuşi, ce regizori vă  plac?  „Îmi  plac  Nae  Caranfil, Nemescu, Radu  Mihăileanu, Nap  Toader şi, bineînţeles, Cătălin   Saizescu…  Cineaşti care transmit o anumită căldură, umanitate…” De asemenea, atrage atenţia că disputele în jurul banilor pentru  producţiile de  filme  au  fost dintotdeauna, i s-a întâmplat şi lui, de pildă aşa  cum  a fost  episodul cu  Jean  Georgescu, care i-a reproşat că a fost privat de buget la un film din cauza  lui.

Până  la urmă, Geo Saizescu  este şi el una dintre  „victimele”  actualei  societăţi   româneşti, „Credeam că voi fi fericit în regim  capitalist.  Aveam speranţe. Dar  m-am   înşelat”, spune el.

 

Mult mai dur  este regizorul etalon  al comediei româneşti cu privire chiar la proprii lui  studenţi. „Am  studenţi care  nu  ştiu  să scrie româneşte. Nu  ştiu  să se exprime, n-au vorbele  la ei. Nu  înţeleg,  ai impresia că toată lumea  e fericită. Toată lumea  cântă şi dansează.  Dar,  în  viaţă  trebuie să  lupţi  ca să  obţii ceva.” Aveţi un fiu, Cătălin, şi el regizor. El e un luptător? „Cătălin nu e un luptător în stilul meu,  încercat  de vremuri. El vrea  propria sa  experienţă” Şi ce poate  face azi  un  tânăr regizor pentru a reuşi?  „Să  se  lupte.  Ca  să obţii ceva, trebuie să o faci.”

 

Cercul  se strânge, aşa  cum  îl încercuiesc cărţile de pe biroul  său, scenariile care se lasă aşteptate. Viaţa începe să se reducă la nucleul ei. Familia  – soţia Avi, fiul Cătălin  şi soţia sa, şi cei doi nepoţei, Maria  bucuria şi Matei  flori de tei, cum îi alintă  el, de 7 şi 4 ani. Doi nepoţi răsfăţaţi de  bunicul Saizescu,  care  şi-a făcut un obicei să le mai dea „un ban de buzunar”. Dacă însă fetiţa, de câte ori primeşte bani  de la bunicul ei, îi dă mamei  sale, Matei  preferă să-i păstreze pentru el. „I-a băgat  în buzunar şi s-a bătut  cu palma peste  el. Ce semn  mai clar de proprietate vrei? Gest definitoriu!”, se amuză regizorul… Dar şi prietenii – Dumitru Radu   Popescu,  naşul   său   Dinu   Săraru,   şi finul   Sebastian Papaiani,  Temistocle Popa, Dumitru Lupu, Ileana Stana Ionescu, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, pictorul Viorel Mărginean, Florin  Piersic…  Îl întreb  dacă  are prieteni  tineri?   „Nu.   Îmi  aduc   aminte de boema  de  altădată. Ne  adunam la  Katanga. Atunci,  tinerii  veneau spre  bătrâni. Acum suntem nişte dinozauri, expiraţi. Dar, vezi tu, noi, bătrânii de azi, nu mai suntem ca bătrânii de ieri. Păi, pe unul de 60 de ani îl iei azi foarte uşor  la mişto.”  Şi până  la urmă, ce mai înseamnă prietenia? „Un mod  de a fi, cu preocupări  comune, afinităţi. Dar,  cel  mai important, poate,  să fii căutat. Trebuie  să ai sentimentul ăsta.”

 

Pe 14 noiembrie, regizorul Geo Saizescu a împlinit 80 de ani, eveniment pe care l-a sărbătorit la Cinemateca Eforie. Nu  ştiu de ce mă aşteptam să fie puţină lume.  Surpriza a fost că,  încă  de  la  intrarea în  cinematecă, mulţi invitaţi  îşi aşteptau rândul să-l ureze  pe sărbătorit. Prieteni, cunoscuţi, admiratori, oameni de  toate  vârstele. Chiar  şi tineri.  Cu siguranţă, pe  14  noiembrie,  maestrul Saizescu  a avut  acest sentiment: că e căutat şi iubit.

Taguri: nr. 12 / decembrie 2012 Tweet

Monday, December 17th, 2012 at 2:29 pm, Home People, PEOPLE, RSS feed