Teatru: Câtă speranţă

Pământul este plat. Australia şi Austria nu există. Nişte chinezi îi cer unei bătrâne să fie şeful de stat major al armatei chineze. O turistă obosită de bisericile, muzeele, peisajele, iar bisericile şi iar muzeele văzute în vacanţă (deşi fabuloasă), nu îşi mai doreşte nicicând o astfel de călătorie. Un bărbat sună după 30 de ani o fostă iubită ca să îşi recupereze un portofel roşu pentru mărunţiş. O sacoşă care se transformă în pălărie poate să îţi aducă fericirea. Un soţ merge la circ şi se întoarce acasă doar cu o jumătate din nevastă pentru că cealaltă parte a rămas la magicianul criminal. O femeie îşi doreşte cu disperare să fie iubită. Un bărbat ar vrea să fie în locul soţului unei femei doar pentru a-i putea mângâia acesteia sânii. Trei ipohondri îşi imaginează efectele nimicitoare ale constipaţiei.

Acestea sunt scene desprinse de Radu Afrim din dramaturgia lui Hanoch Levin şi montate cu dezinvoltură, curaj şi libertate stilistică. Aparenta joacă (în realitate multă muncă), obsesia detaliului şi dorinţa de perfecţiune speculează banalitatea problemelor trăite de oamenii simpli transformându-le într-un univers în care se revalorizează nimicul existenţial. Cu ironie şi sarcasm speranţele oamenilor obişnuiţi devin pretexte pentru un vodevil aflat uşor la limita suprarealismului. Scheciurile sunt îmbogăţite de cântece live pe muzica lui Vlaicu Golcea şi versurile absurde scrise de Antoaneta Zaharia – perfect con­gruente cu viziunea regizorală.

Se cântă, se dansează, se joacă dumne­zeieşte. Fiecare personaj este minuţios construit. Dorina Lazăr şi Rodica Mandache au două momente desăvârşite. Aplauzele sunt un gest prea mic pentru a răsplăti evoluţia celor două uriaşe actriţe. O evoluţie impecabilă are şi Călin Stanciu jr.

Coregrafia lui Istvan Teglas îmbogăţeşte personajele şi umple spaţiul scenic cu mesaje gestuale complementare vorbelor. Toată distribuţia experimentează joaca de-a speranţa, cu talent şi încredere în universul propus de Afrim. Iuliana Vîlsan creează scenografic două spaţii care se întrepătrund. Cortină de vodevil cu actori costumaţi ca la revistă în spatele căreia îşi trăiesc personajele banalităţile unei existenţe prăfuite. Pe o stradă care se înfundă. Cu multe uşi vechi (luate de la case demolate) pe care intră şi ies visători – de fiecare dată alţii, cu alte probleme, cu alte speranţe. Pe fundal se proiectează (video Laura Iancu) nori, peşti fantastici, filme indiene cu iubiri ideale, frânturi de vise. Detaliile scenografice sunt frumoase. Ferestrele caselor au lipite pe geam flori, macrameuri, costumele sunt colorate curajos, unele cu flori cusute, din când în când apar – pe cutia magicianului sau la gâtul unei actriţe – păpuşi, peruci colorate, dar şi haine gri, terne, ponosite. O lume în care domneşte frumosul. O lume în care raţiunea şi logicul nu trebuie să fie barometre de evaluare. Logica frumosului într-o lume plină de fantezia unor oameni pentru care teatrul înseamnă şi experiment, căi mai puţin bătătorite, improvizaţii studiate (iertată fie-mi alăturarea!), o redefinire a normalităţii. Un spectacol afrimstyle!

P.S. Cumpăraţi-vă caietul program (şi el o reuşită!) care ascunde într-un buzunar de pe coperta 3 un CD cu toată muzica din spectacol.

Câtă speranţă de Hanoch Levin, regia Radu Afrim, scenografia Iulia Vîlsan, muzica Vlaicu Golcea, coregrafia Istvan Teglas, video Laura Iancu. Teatrul Odeon, 2 h 50 min.

Distribuţia: Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Antoaneta Zaharia, Ionel Mihăilescu, Virginia Rogin, Călin Stanciu jr., Istvan Teglas, Pavel Bartoş, Liana Mărgineanu, Nicoleta Lefter, Gabriel Spahiu.

foto George Dăscălescu

Taguri: nr. 4 / aprilie 2010 Tweet

Saturday, April 10th, 2010 at 3:29 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed